Nicio Zeiţă a Memorie

Artiștii cehi Petra Křivová, Adam Velíšek și Adam Kovalčík (Cz) vor expune, alături de József Bartha (Ro), Jaroslav Kysa (Sk), artist duo Monotremu (Ro), Ilona Németh și Jonathan Ravasz (Sk), Tehnica Schweiz (Hu/De) în expoziția colectivă „Nici o zeiță a memoriei”, la Sfântu Gheorghe

În practica lor cotidiană monumentele au tendinţa de a dispărea. Ele stau în centrele oraşelor, în faţa anumitor clădiri sau pe înălţimi, unde devin părţi ale peisajului inevitabil, ignorate cum trebuie de locuitorii obişnuiţi ai oraşelor şi aşteptînd nişte turişti binevoitori pentru a fi văzute iar. A fi monument însemnă să fii ignorat în timp ce deschizi un spaţiu (adesea într-un mod imperceptibil) – să rămîi în uitarea ce învăluie cele obişnuite.

Vechi simboluri ale puterii, mituri care structuraseră cîndva experienţa vie, semne ale gratitudinii şi ale amintirii, monumentele sînt un fel de inconştient material, mereu prea ceţoase pentru a fi interpretate cu claritate, ridicate mereu ca nişte afirmaţii stranii pe care nu le poţi evita, puneri, teze. Erecţia lor stă acolo, pentru a fi contemplată de toţi – asta e ce fac în primul rînd şi cel mai adesea monumentele. Ele cheamă, impun, construiesc un acolo. Ele forţează zeiţa memoriei să le binecuvînteze cu permanenţă, de parcă n-ar şti nimic despre vulnerabilitate.

Relaţia dintre artă şi monumente e multiplă. Nu doar că e nevoie de artişti pentru a face / concepe un monument, dar acesta din urmă funcţionează şi ca un fel de magnet, chemînd parcă intervenţia asupra lui. El este un spaţiu privilegiat în care vizibilitatea e augmentată şi fiecare gest primeşte o gramatică. În mod paradoxal, deoarece fiecare intervenţie artistică asupra unui monument construieşte o lucrare, o monumentalitate secundară începe să încadreze „acolo”-ul iniţial al monumentului, bîntuind ca o întrebare mereu actuală: în ce măsură este monumentalitatea o cerinţă necesară a tuturor operelor artistice? Şi ce înseamnă asta într-o epocă în care rata de uitare a expoziţiilor şi a operelor de artă creşte cu viteza cea mai mare de pînă acum, în sistemul digestiv atotcuprinzător al divertismentului?

Operele de artă sînt încercări de a defini memorabilul. Ceea ce merită atenţia noastră şi (uneori) cere gîndire. Cînd au de-a face cu monumentele, toate gesturile artistice le re-fac efectiv într-o anumită măsură, predîndu-ne trecutul nouă, privitorilor. Diversitatea vie a unor asemenea gesturi vorbeşte de imposibilitatea de a închide trecutul într-o memorie unificată, divină sau profană. Monumentele devin mai degrabă mijloace de expresie pentru un număr de mesaje concrete. Dezbaterea complexă dintre aceste mesaje nu constituie vreun monument pentru Mnemosyne. În schimb, ea arată mişcarea browniană a zborului în jurul anumitor puncte luminoase în care se concentrează trecutul, de parcă nişte insecte ar zbura în jurul unei surse de lumină cînd cade noaptea memoriei.

…………….

The Czech artists Petra Křivová & Adam Velíšek & Adam Kovalčík (Cz) will exhibit, together with József Bartha (Ro), Jaroslav Kysa (Sk), artist duo Monotremu (Ro), Ilona Németh and Jonathan Ravasz (Sk), Tehnica Schweiz (Hu/De) in the collective exhibition „No Goddess of Memory” in Sfântu Gheorghe.

In their everyday practice monuments tend to disappear. They stand in city centers, in front of certain buildings or on heights, where they are part of the inevitable landscape, duly ignored by regular city dwellers and waiting for some kind tourists to be seen again. To be a monument means to be ignored while opening up a space (often imperceptibly) – to rest in the oblivion of the habitual.

Ancient symbols of power, myths that once structured a living experience, signs of gratitude and remembrance, monuments are some sort of material unconscious, always too blurry to be interpreted clearly, always erected as some strange statements one cannot avoid, positions, theses. Their erection stands there to be contemplated by all – this is what monuments do first and foremost. They call, impose, build a there. They force the goddess of memory to bless them with permanence, as if they knew nothing of vulnerability.

The relationship between art and monuments is manifold. Not only that some artists are needed to make / conceive a monument, but the latter is also some sort of magnet, calling for intervention. It is a privileged space where visibility is augmented and every gesture receives a grammar. Paradoxically, insofar as each artistic intervention on a monument builds a work, a secondary monumentality starts to frame the initial “there” of the monument, haunting as an always topical question: to which extent monumentality is a necessary requirement of all work of art? And what does this mean in an era when the rate of forgetting exhibitions and works of art is at its highest speed, in the overarching digestive system of entertainment?

Artworks are attempts at defining what is memorable. What deserves our attention and (sometimes) requires thinking. When dealing with monuments, every artistic gesture effectively re-makes them to a certain extent, passing the past to us, the viewers. The vivid diversity of such gestures speaks of the impossibility to close the past in a unified memory, be it divine or profane. Monuments become rather means of expression for a number of concrete messages. Their intricate debate constitutes no monument for Mnemosyne. Instead, it shows the Brownian movement of flying around some luminous points in which the past is concentrated, as some insects would do around a source of light when the night of memory falls.