Alina Codin: „Îmi plac foarte mult fauviștii și am fost influențată de picturile lor spontane pline de culoare.”

A studiat pictură, dar a renunțat la pictură. Pentru publicitate. Dar s-a întors la pictură. În forță. Pe scurt, asta e povestea schematică despre cariera artistică a Alinei Codin. În data 10 noiembrie 2017, a vernisat prima expoziție după mult timp. Intitulată „Universul Nudului”, expoziția a avut loc la Gallery, sediul Asociație Naționale pentru Arte Vizuale Contemporane, și i-a reunit și pe fotografii Delia Herman-Oprescu și Cristian Oprescu Herman. În 5 decembrie 2017, va vernisa tot la Gallery, o nouă expoziție, personală de această dată, intitulată REînTOARCEREA.

Pictura Alinei Codin frapează prin forța cromatică. Prin raporturile violente de culoare. Prin „îndrăzneala” cu care roșul, portocaliul, negrul, galbenul sau verdele ni se imprimă obsesiv în memorie și atmosfera de ritual magic prezentă în fiecare tablou. Construiește imagini valorificate prin culoare, contraste. Deține și un dezvoltat simțământ dramatic.

Alina Codin este absolventă a Universității de Artă din București, anul 2000, secția Pictură, clasa prof. Vladimir Zamfirescu. Între 1995-1997 a urmat cursurile Secției de Scenografie din cadrul Universității, din anul 1998 optând pentru cursurile de Pictură. Timp de 3 ani a urmat și cursul de Pedagogie, obținând atestarea necesară activității didactice. Am fost selecționată pentru a participa la numeroase expoziții de grup în perioada 1996-2006. În anul 1998 a avut prima expoziție personală la Teatrul Bulandra din București. Din 1992 profesează ca Art Director pentru diferite Agenții de Publicitate. Din 2007, și-a deschis propria firmă de publicitate. De curând s-a reapucat serios de pictură. Iată interviul:

Alina, care este povestea ta? Când și cum ti-ai descoperit pasiunea pentru pictură?

De când mă știu mi-am dorit să urmez cursuri de design vestimentar. Această pasiune m-a împins spre facultatea de artă. Drumul nu a fost scurt și nici simplu. M-am înscris la o facultate particulară, care în scurt timp a dat faliment, iar acolo l-am cunoscut pe primul meu profesor de desen: Lucian Cioată - care mi-a pus cărbunele în mână și care a observat apetitul meu pentru culoare. Dar, îi datorez admiterea mea la facultate și dezvoltarea ca pictor domnului profesor Valeriu Mladin.

Dacă nu erai pictor, ce ți-ar fi plăcut să fii?

Cu siguranță medic. M-a fascinat tot timpul chirurgia. Îmi place să ajut oamenii, să le îmbunătățesc viața, iar pe de altă parte, îmi place să găsesc soluții acolo unde alții eșuează. Am și o expresie personală care mă caracterizează: „îmi place să fac rebus”.

Din câte știu eu ai renunțat pentru o vreme la pictură și ai lucrat în publicitate. De ce în publicitate? Și ce te-a făcut să revii la pictură?

Am o experiență de peste 25 de ani în publicitate. Grafica publicitară îmbină mare parte dintre cunoștințele pe care le-am acumulat în facultate, plus multe altele suplimentare. Este un domeniu complex, în care îți poți exprima creativitatea din plin, atâta timp cât ai mână liberă din partea clientului. Rezultatele muncii mele sunt vizibile în numeroasele campanii publicitare la care am participat, pentru multinaționale și firme de top din România. Am lucrat și m-am format în mai multe agenții de publicitate de top din România, iar de 10 ani sunt freelancer.

Cât de mult te-a influențat faptul că ai lucrat în publicitate? Până la urmă pictura ce este pentru tine?

Publicitatea a avut influență asupra picturii mele în sensul ordonării acesteia, a transmiterii unui mesaj subliminal, al necesității unui punct de interes, dar fără a pierde din originalitate. Deși înclin spre pictura abstractă, aceasta are o ordine interioară și o logică a ei, un mesaj secret, care așteaptă să fie decriptat de către privitor.

Care sunt reperele tale stilistice?

Sunt o norocoasă că am în sânge culorile. Descopăr în fiecare zi noi oportunități și combinații de culoare. Lucrările pe care le creez sunt întregite de culoare, care face parte din sufletul meu, din tot ceea ce mă înconjoară. Mă inspir din natură în combinațiile coloristice pe care le fac, din viața și reperele ei vizuale. Îmi place frumosul sub toate aspectele lui și îmi plac culorile, lumina...

Reperele artistice pot fi găsite în muzee sau în ateliere?

Îmi place să vizitez muzee și expoziții de artă de orice fel, să văd ce au pictat/conceput alții, dar încerc să am propria amprentă stilistică. A fi deosebit în ceea ce creezi nu este neapărat un lucru rău.

Ai avut maeștri?

Da. Le datorez mult domnilor profesori: Valeriu Mladin și Vladimir Zamfirescu care mi-au influențat în mod decisiv cariera artistică. M-au ghidat în drumul meu artistic, mi-au confirmat potențialul și mi-au dat încredere să continuu.

Tot interviul la: http://www.modernism.ro/…/daniel-sur-in-dialog-cu-alina-co…/

Daniel Rucăreanu: „2016 poate fi numit, fără să exagerez în vreun fel, anul românesc al drepturilor copilului.”

Foto: Andrei Păcuraru

Daniel Rucăreanu este din Ploiești și licențiat al Facultății de Științe Politice și Administrative – Universitatea din București. Lucrează în Piața Victoriei. Este unul dintre fondatorii Asociației Federeii, organizație neguvernamentală creată de adulți care au trăit în instituțiile de protecție a copilului. În 9 decembrie 2015, la Gallery, în cadrul Galeriei Întâlnirilor, alături de Octavian Perpelea, a citit din viitorul său volum. Pe care încă îl scrie. Și rescrie. Și scrie. Și rescrie…

Galeria Întâlnirilor: Dragă Daniel, cine este Daniel Rucăreanu? De ce nu vorbim încă de scriitorul Daniel Rucăreanu? Ce-l întârzie atât de mult?

Daniel Rucăreanu: În primul rând, trebuie să-ți spun că nici eu nu știu cine este acest individ, Daniel Rucăreanu, care îmi poartă numele, spune că s-a născut în septembrie 1977 la Ploiești, care îmi ia cămășile din șifonier și se duce la serviciu în locul meu, se joacă cu băieții mei, îmi citește cărțile din bibliotecă și îmi cunoaște  nevasta, care a creat o asociație a celor care au crescut în casele de copii comuniste și care vrea să se creeze o comisie de investigare a abuzurilor/violențelor petrecute în aceste abatoare de inocențe. Un plagiator!

Fiindcă nu are rost să vorbim despre așa ceva. Despre lucrurile acestea se vorbește în șoaptă, în gând, în vis. Devenind serios, aș zice că 40 de ani este o vârstă frumoasă pentru un debut.

Galeria Întâlnirilor: Știu că ești interesat de problematica antisemitismului românesc, avangarda literară românească și drepturile copilului. Cum  crezi că sunt prezente în spațiul public cele trei problematici?

Daniel Rucăreanu: Cred că în 2016 au fost destul de prezente. Să mă explic: a. În toamna lui 2016 s-au împlinit 20 de ani de la apariția Jurnalului lui Mihail Sebastian. Cronicile și eseurile despre acest volum au fost atât de numeroase în lunile din urmă, încât n-am avut timp suficient să le citesc pe toate.

b. 2016 a fost anul Dada, iar televiziunile s-au întrecut pe ele, realizând emisiuni și prezentând documentare despre Tristan Tzara și mișcarea lui. Profesorul Ion Pop a fost invitat la o emisiune a lui Mihai Gâdea, iar cu această ocazie  Mugur Ciuvică a cerut permisiunea să citească fragmentele care i-au plăcut mai mult din manifestul dadaiasmului.

c. 2016 poate fi numit, fără să exagerez în vreun fel, anul românesc al drepturilor copilului. Am aflat și noi cât de ușor și de elegant se obțineau performanțele în gimnastica noastră în trecut, ce viață dulce au avut și au copiii în centrele de plasament și ce experimente psiho-sociale interesante au avut loc la Berevoiești, Argeș, timp de 8-9 ani. Dacă despre aceste întâmplări a scris până și domnul Tolontan, înseamnă că tema chiar a fost importantă pentru spațiul public.

Galeria Întâlnirilor: Cât de angajați social ți se par scriitorii noștri contemporani?

Foto: Daniel Rucăreanu

Daniel Rucăreanu: Foarte angajați, în special în luptele sociale din interiorul breslei. Este perspectiva unui cititor de reviste, site-uri și bloguri literare.

Galeria Întâlnirilor: Când te-ai întâlnit cu poezia? Când ai scris prima poezie? Îți amintești ce a inspirat această primă poezie?

Daniel Rucăreanu: Voi răspunde punctual la întrebările tale.

a. Ca toți cei din generația mea, cred, m-am întâlnit cu poezia în grădiniță și în primii ani de școală, când eram (aproape) obligați să memorăm o mulțime de poezii patriotice și tovărășești. Pe atunci, aveam o memorie bună, căci eram pus să recit, la serbări, texte lungi și plicticoase. Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Adrian Păunescu, Zaharia Stancu, Aurel Rău, Ștefan Nenițescu, Victor Eftimiu, Victor Tulbure, Ion Brad ș.a. erau autorii pe care trebuia să-i învăț. Deci, prima întâlnire cu poezia a fost una forțată și formală, care a avut loc în spațiul auster al  școlii. Nu vibram deloc, eram un soi de rață mecanică, când citeam și învățam poezii. Totuși, trebuie spus că mă amuzau versurile Plugușorului și ale Sorcovei, pe care le pregăteam, iarnă de iarnă, împreună cu prietenii mei. Mi-a plăcut să merg la colindat, o fac și acum împreună cu băieții mei și cu colegii lor de școală.

b. A existat un moment care mi-a oferit o altă perspectivă asupra poeziei/literaturii. În 1988 trăiam deja de 3 ani într-un orfelinat, la Bușteni, alături de alte 400 de băieți. În preajma zilei de 1 iunie, din senin, suntem anunțați că vor veni să ne viziteze câțiva scriitori și că ar fi bine să fim foarte cuminți și să punem întrebări. Domnii aceia importanți, scriitorii, veneau să ne citească nouă, căminarilor, nouămaiiștilor (așa ni se zicea în oraș). Îți mărturisesc că eram tare emoționat, fiindcă eu, pe atunci, nu credeam că scriitorii există în carne și oase. Mi se păreau niște vrăjitori. Și au venit, iar printre ei se aflau Marin Sorescu și D.R. Popescu (pe atunci, dacă nu mă înșeală memoria, era președintele USR). Pregătisem și 2 întrebări, la îndemnul educatorului, dar, din cauza emoțiilor, nu le-am mai pus. Am fost fascinat de cei doi, iar literatura/poezia a început să mi se pară o chestie foarte importantă. Această a doua întâlnire cu scriitorii, printre ei aflându-se și un mare poet, cum aveam să aflu mai târziu, a fost specială. De atunci, am început să privesc oarecum diferit poezia.

c. Am scris prima poezie în clasa a V-a, ca temă de casă dată de profesoara de limba română. Era o poezie despre patrie, alcătuită din trei sau patru catrene. Și am mai scris și altele în acel an școlar. Din păcate, nu mai am niciun caiet din acei ani.

Aș mai adăuga ceva. Pe pereții bibliotecii școlii în care învățam și trăiam erau multe desene frumoase, realizate naiv. Unele dintre ele înfățișau chipuri de scriitori. Eminescu și Caragiale erau printre aceștia. Astăzi, clădirea școlii și a casei de copii stă să cadă. Chipurile desenate ale celor doi rezistă miraculos.

Cam astea au fost primele mele întâlniri cu poezia.

Foto: Flori Bălănescu

Galeria Întâlnirilor: Care este scriitorul sau cartea care te-a și te influențează cel mai mult?

Daniel Rucăreanu: Nu există un scriitor care m-a influențat, fiindcă nu a avut la ce să mă influențeze, dar există scriitori pe care i-am citit, încă-i mai citesc, cu mare plăcere. Aproape în fiecare moment al vieții mele am avut câțiva scriitori favoriți. Când trăiam în casa de copii, i-am citit cu pasiune pe Jules Verne, Dumitru Almaș, Alexandru Mitru, Constantin Chiriță, Edmondo de Amicis ș.a. Mai târziu, am avut perioada Elias Canetti, perioada Truman Capote,  etapa Cesare Pavese, momentul Henryk Ibsen, momentul Camil Petrescu etc. Acum, de exemplu, îl citesc cu mare drag pe John Maxwell Coetzee. Dintre scriitorii români, constant în admirația mea au rămas Eminescu, Caragiale, Tudor Arghezi și Liviu Rebreanu. Iar dintre scriitorii străini, îi citesc cu mare plăcere, oricând, pe Shakespeare și pe cei trei mari ruși, Dostoievski, Tolstoi și Cehov.

Galeria Întâlnirilor: În afară de scriitori, ce alți artiști te-au influențat și cum?

Daniel Rucăreanu: De când mă știu, mă uit la filme. Încă le văd ca un copil: trăiesc, iubesc, sufăr  și mor alături de personajele de pe ecran. Iubesc filmele lui Giuseppe Tornatore și Pedro Almodovar.

Galeria Întâlnirilor: Crezi că orașul în care locuiește poate să influențeze perspectiva

unui artist?

Daniel Rucăreanu: Sunt convins de lucrul acesta. Prea mulți scriitori importanți au scris despre asta ca să nu fie adevărat. Cred că fiecare scriitor are Iașiul/Bucureștiul lui. Este valabil pentru orice soi de artist.

Galeria Întâlnirilor: Are poezia un rol terapeutic?

Foto: ANAV

Daniel Rucăreanu: N-aș băga mâna în foc că n-ar fi valabilă o asemenea axiomă. S-ar putea ca și reciproca să fie valabilă: poezia întreține permanenta stare de criză.

Galeria Întâlnirilor: Cum se va numi prima ta carte și când crezi că o vei răsfoi?

Daniel Rucăreanu: Dacă o voi scrie, cred se va numi Casa/ Casa 9 Mai/ Amintiri din casa viilor/La noi, la 9 Mai. Dumnezeu știe ce va fi, dacă va fi și cum se va numi.

Galeria Întâlnirilor: Ai citit la Galeria Întâlnirilor. Cum te-ai simțit la Galeria Întâlnirilor? Tu ce artiști ai invita? Din ce zonă?

Daniel Rucăreanu: A fost pentru prima dată când am citit în public și am avut emoții mari. Mă gândesc că ar trebui să acordați un spațiu mai consistent cinematografiei românești, singura întâmplare fericită din cultura românească contemporană.

Liviu Surugiu: „Avem edituri, reviste, cenacluri, festivaluri, convenții, lansări de carte, seri de lectură. Să tot scrii SF.”

Foto Anav

În a patra ediție a Galeriei Întâlnirilor din anul 2016 a avut loc o seară de proză SF. Au citit Silviu Jureschi și Liviu Surugiu. În istoria receptării, literatura SF a fost așezată într-un plan secund comparativ cu literatura propriu-zisă. Datorită ambiguității statutului său discursiv, înăuntru și în afara retoricii main-stream-ului. Cum este percepută literatura SF pe piața românească? Putem vorbi de o literatură de nișă? La aceste întrebări și la altele ne-a răspuns Liviu Surugiu. El este scriitor și scenarist. Principalele genuri abordate în creațiile sale: science fiction-ul, ficțiunea speculativă și thrillerul religios. În anul 2013 a fost finalist al concursului de scenarii de film organizat de HBO în colaborare cu TIFF, iar în 2015 a câștigat premiul pentru cel mai bun roman SF cu Atavic.

Galeria Întâlnirilor: Dragă Liviu, cum ai ajuns să scrii literatură SF?

Liviu Surugiu: Multă vreme am crezut că nici nu există alt gen literar. La urma urmei, atunci când ești mic și începi să citești, totul ți se pare inedit, fantastic. Pentru mine, de la citit la scris nu a fost decât un pas. Scriu de prin clasa întâi, păstrez cu sfințenie caietele cu primele povestiri.

Galeria Întâlnirilor: Când ai realizat că voiai să fii scriitor? Te-a lovit așa, dintr-o dată?

Foto Anav

Liviu Surugiu: Când eram mic am descoperit cu părere de rău că nu pot fi telepat. Atunci m-am gândit prima oară că, dacă nu pot citi în mințile oamenilor, cel puțin să știu ceea ce ei citesc. Pentru asta, am hotărât să le dau chiar eu subiectele. Mi-am propus să devin scriitor.

Galeria Întâlnirilor: Cât timp îți ia să scrii un roman? De exemplu ERAL…

Liviu Surugiu: „ERAL” a fost scris repede, într-un an. De obicei îmi ia mai mult. Acum, de pildă, tocmai am terminat o povestire de 11.000 cuvinte la care am lucrat patru luni (și chiar am lucrat!). După o idee pe care o învârt de prin 1983…

Galeria Întâlnirilor: Cum îți alegi temele?

Liviu Surugiu: Probabil că nu-i un răspuns original, dar cred că ele mă aleg pe mine.

Galeria Întâlnirilor: Scrii ușor, greu? Care este pentru tine cel mai potrivit moment al zilei pentru scris?

Liviu Surugiu: Încep dimineața devreme, întotdeauna la 7,30. Evident, încep cu internetul, văd ce a mai apărut pe facebook, yahoo, știrile, câte grade a avut ultimul cutremur, apoi mă uit peste ceea ce am lăsat neterminat cu o zi înainte și reiau de unde am rămas. În general, scriu ușor prima ciornă. Fără poticneli. Greul abia apoi începe, când recitesc (de foarte multe ori) și văd că am repetiții supărătoare, exces de comparații sau alte lucruri care nu sună bine. Plus că, în procesul de șlefuire mai apar și alte idei. Prin 2014 cineva mi-a zis că încerc să public prea mult. Nu încercam. Chiar aveam material terminat, finisat. Am scos două volume atunci. În 2015 alte două. Dar acum, în 2016, anul aproape că se termină, iar volumul meu încă nu e gata. Probabil, în viitor, voi reuși să păstrez un ritm de o carte pe an.

Foto Anav

Galeria Întâlnirilor: Când știi că ai prins subiectul pe care-l vei dezvolta într-o carte?

Liviu Surugiu: Când nu mai am nimic de scris despre el. Până atunci, e posibil permanent să îmi scape, să se transforme în altceva. Adică începi focusat pe un personaj sau o idee și dai în altă istorie. Se mai întâmplă.

Galeria Întâlnirilor: Știu că ești jurist la o firmă internațională. Te ajută profesia să devii un scriitor mai bun sau mai degrabă de încurcă?

Liviu Surugiu: Mă ajută fiindcă îmi lasă foarte multă libertate. Nu mă încurcă cu nimic. Directorul general știe că scriu, de fapt, mă încurajează. Crede în mine și în scrisul meu. Cuvântul de ordine este că trebuie să iau un Oscar pentru cel mai bun scenariu. Zilele trecute, de pildă, mi-a făcut cadou un laptop nou-nouț.

Galeria Întâlnirilor: Ce sentimente ai în legătură cu foaia goală?

Liviu Surugiu: Nu prea am. Dimpotrivă, am în legătură cu foile pline, cu nenumăratele planuri, povești începute și romane neterminate. Am ce scrie pentru două vieți. Asta pentru că scriu de o viață, de aproape patruzeci de ani și s-au tot adunat lucruri pe care aș fi vrut să le scriu, dar nu am avut timp pentru ele.

Galeria Întâlnirilor: În anul 2013 ai fost finalist al concursului de scenarii de film organizat de HBO în colaborare cu TIFF, iar în 2015 ai câștigat premiul pentru cel mai bun roman SF cu „Atavic”. Mai ai și alte premii. Te-au ajutat in vreun fel aceste premii? Și în ce fel?

Liviu Surugiu: Cel mai mult m-au ajutat chiar cele două despre care ai pomenit (în total

Foto Anav

sunt 14). Cel de la HBO m-a promovat în lumea scenariilor unde, într-adevăr, se câștigă binișor. Al doilea, Premiul pentru cel mai bun roman, m-a ajutat să fiu publicat mai ușor.

Galeria Întâlnirilor: Care este scriitorul care te-a influențat cel mai mult?

Liviu Surugiu: Primul care m-a influențat a fost Jules Verne; am scăpat cu greu de el, de stilul lui didactic, de a explica cititorului totul. Apoi Wells; și de el am scăpat cu sechele. Asimov, Bradbury, Clarke, Dick, Ellison, Farmer… mi se pare că îi zic în ordine alfabetică. Deci, ca toată lumea: am citit, mi-a plăcut, am vrut să scriu și eu… cam așa începe totul.

Galeria Întâlnirilor: În istoria receptării, literatura SF a fost așezată într-un plan secund comparativ cu literatura propriu-zisă. Acest fapt s-a datorat ambiguității statutului său discursiv, înăuntru și în afara retoricii main-stream-ului. Cum este percepută literatura SF pe piața românească? Putem vorbi de o literatură de nișă?

Liviu Surugiu: Nu cred că mai e de nișă. De pildă, cititorii mei, atâția câți sunt, nu fac diferența. Oamenii vor să se delecteze și o pot face la fel de bine și cu un roman de dragoste și cu ERAL. Și cu unul de aventuri și cu ERAL. Și cu unul serios și cu ERAL. Asta pentru că în carte mea au întâlnit și dragoste și aventuri și alte lucruri, să zicem, serioase. SF-ul nu mai e de nișă, a invadat tot ce a putut.

Galeria Întâlnirilor: După al Doilea Război Mondial și până în 1989, SF-ul românesc cunoaște două ipostaze majore: fie este folosit pentru ilustrarea modelului sovietic, unde succesul tehnicii capitaliștilor atrage autodistrugerea și pericolul subjugării planetelor, omenirea fiind însă salvată la timp de utopia comunistă, fie funcționează ca o zonă de evaziune lirică și anticipație naivă departe de orice tentativă subversivă la adresa ideologiei. Greșesc? Cum stau lucrurile în prezent?

Liviu Surugiu: Nu greșești. În prezent, literatura SF din România își caută un drum propriu. Probabil l-a și găsit. Se scrie mult la noi. Avem edituri, reviste, cenacluri, festivaluri, convenții, lansări de carte, seri de lectură. Să tot scrii SF.

Foto Anav

Galeria Întâlnirilor: Ce crezi că-i lipsește autorului român de literatură SF pentru a se impune și pe plan internațional?

Liviu Surugiu: Traducători nativi, dacă vorbim de texte scurte. Pentru romane, mai trebuie și un agent literar bun.

Galeria Întâlnirilor: Ești activ în mediul virtual. Îți promovezi evenimentele prin intermediul rețelelor de socializare. Ce părere ai despre promovarea literaturii prin intermediul mediului on-line? Poate deveni internetul o alternativă viabilă de promovare a literaturii SF în spațiul românesc?

Liviu Surugiu: A devenit deja. Până când nu se inventează altceva, e cel mai bun, acest internet.

Galeria Întâlnirilor: În afară de talent, de ce/cine are nevoie un scriitor SF pentru a-și construi o carieră? Cât de mult se poate promova de unul singur?

Liviu Surugiu: Autopromovarea e bună până la un punct. Nu are nici un sens să continui să te promovezi de unul singur dacă nu ai nici un rezultat, dacă nu te apreciază și alții. Carieră? Hm… cam greu, de moment. Poate numai cineva care ar reuși să publice dincolo de ocean și să aibă, evident, succes. Altminteri, nu știu.

Galeria Întâlnirilor: Ai spus undeva că ești un scriitor pentru care partea vizuală este dominantă. Ești amator de artă vizuală contemporană?

Liviu Surugiu: Sunt foarte egocentrist. Singura artă pe care o devorez e a mea. Iar chestia cu partea vizuală mă ajută, într-adevăr, foarte mult. Cine m-a citit o dată știe la ce să se aștepte data viitoare. Cu mine nu te poți plictisi.

Galeria Întâlnirilor: Cum alegi cărțile pe care le cumperi sau le citești? După ce criterii?

Foto Anav

Liviu Surugiu: După interes. Acum, de pildă, am interesul să public proză scurtă în SUA și, ca atare, cumpăr și citesc toate antologiile Dozois. Sunt o grămadă.

Galeria Întâlnirilor: Cum se va numi următoarea ta carte și când crezi că va vedea lumina tiparului?

Liviu Surugiu: Titlul încă nu e sigur, ar putea fi ”Acesta este…”. Nu știu dacă apare în 2016. Nu e gata.

Galeria Întâlnirilor: Cum te-ai simțit la Galeria Întâlnirilor? La lectura cărui scriitor ai dori să participi în cadrul acestui format?

Liviu Surugiu: Întâlnirea a fost foarte plăcută, iar eu m-am simțit minunat, cred că ți-ai dat seama după vervă. Lucian Dragoș Bogdan, dar el e greu de prins, vine rar în București, doar la festivaluri. Rodica Bretin – ea e la Brașov. Marian Coman… Brăila. Costi Gurgu e în Canada… Știi cine citește extraordinar? Și are și ce citi. Florin Pîtea, pe el ar trebui să-l inviți data viitoare.

Galeria Întâlnirilor: Mulțumesc!

Oana Mîndruț: ,,Copiii trebuie să învețe că e mult mai onorabil să eșueze decât să trișeze“

Foto Anav

În 18 martie 2016 a avut loc prima ediție specială a Galeriei Întâlnirilor. Invitată: Oana Mîndruț, expert și trainer în comunicare. Tema: Eleganța comunicării. Oana Mîndruț este autoarea cărții ,,Arta de a trăi cu eleganță“, carte apărută la Editura Facultății de Studii Europene din Cluj-Napoca. A făcut voluntariat pentru cauze sociale și umanitare în cadrul unor acțiuni care au presupus donații către spitale, cămine de bătrâni, școli din mediul rural. Din anul 2014 a înființat asociația Life Education for All. Prin această

asociație, Oana Mîndruț a derulat deja câteva proiecte de succes în domeniul educației non-formale, iar în prezent implementează o amplă campanie umanitară de strângere de fonduri pentru dotarea fiecărui salon de copii din spitalele clujene cu o audiotecă, convinsă fiind de puterea meloterapiei de a vindeca mintea și sufletul copiilor aflați pe un pat de spital.

Galeria Întâlnirilor: Dragă Oana, faci parte din prima promoție de ziariști clujeni și ai lucrat, pe rând, la radio, în presă scrisă și în televiziune. Cum ai ajuns să renunți la meseria de jurnalist?

Oana Mîndruț: Dragă Daniel, cei 8 ani de presă, răstimp în care am fost și colegi, au fost

Foto Anav

niște ani frumoși, aventuroși, cu foarte puțin timp liber deoarece eram în permanentă pe baricade. Au fost anii mei de ucenicie întru-ale vieții deoarece aveam 18 ani și eram în primul an al Facultății de Jurnalism când am intrat în presă. Am fost norocoasă să fac de toate și radio, și presă scrisă și televiziune; am fost și reporter de teren și producător de emisiuni; am fost norocoasă de asemenea să prind perioada frumoasă a acestei meserii când potentații zilei nu știau să dea iar jurnaliștii nu erau atât de flămânzi încât să primească. Am renunțat la presă în anii 2000 din mai multe motive; cele personale au legătură cu oboseala și cu o anumită rutină în care deja intrasem iar cele generale au legătură cu începutul unei perioade nefaste pentru presă în care începuseră să apară mogulii de presă, articolele plătite, șantajul, partis-priuri-le.

Galeria Întâlnirilor: Cât de mult te-a influențat faptul că ai lucrat în presă? Până la urmă jurnalismul ce este pentru tine?

Oana Mîndruț: Toată experiența muncii de jurnalist m-a influențat deoarece mi-a ascuțit simțul dreptății, mi-a dezvoltat gândirea critică și interogația, m-a făcut să conștientizez că adevărul (cum zicea Octavia Paler) nu e niciodată nici pur, nici simplu.

Pentru mine care sunt o persoană idealistă în măsura în care văd mai repede binele decât răul și nu renunț la visele mele, jurnalismul este un bine necesar atâta timp cât este imparțial și poate fi un bine esențial dacă ar fi constructiv și ar reuși să schimbe în bine mentalitatea oamenilor.

Galeria Întâlnirilor: Dacă nu erai jurnalist, ce ți-ar fi plăcut să fii? De ce?

Oana Mîndruț: Pana la 18 ani mi-am dorit cu ardoare să fac medicina deoarece credeam, și încă mai cred, că este una dintre cele mai nobile profesii. Îmi doream să fiu eu aceea care va descoperi leacul împotriva cancerului. Dar bunul simț al meu și rațiunea mamei m-au făcut să virez cu 180 de grade și să dau admitere la Jurnalism deoarece încă de atunci mânuiam destul de bine vorbele. Dacă ar fi să aleg acum nu aș schimba nimic deoarece cred că fiecare experiență m-a făcut să fiu omul care sunt azi. Dar azi îmi doresc să mă reprofilez pe educație și o voi și face pentru că e un domeniu în care știu că am potențialul de a schimba ceva în bine.

Foto Anav

Galeria Întâlnirilor: Se zice că suntem ceea ce comunicăm, iar că succesul în carieră, în viața de familie, în societate depinde în mod direct de felul în care stăpânim acest proces delicat și vital. Cum putem obține formula cea mai bună de a comunica cu ceilalți? Cât este instinct și cât educație?

Oana Mîndruț: Este o întrebare la care dacă aș avea un răspuns argumentat și imbatabil probabil aș fi bogată și deținătoare a câtorva premii internaționale. Aș uza de bunul simț și aș încercă totuși un răspuns: cea mai bună formulă de a comunica cu ceilalți se rezumă la a asculta astfel încât ceilalți să adore să-ți vorbească și la a vorbi astfel încât ceilalți să adore să te asculte. Cât privește raportul cât instinct și câtă educație contribuie la o bună comunicare aș spune că deși contează amândouă, instinctul primează deoarece am văzut mulți oameni care nu avuseseră parte de prea multă educație dar comunicau bine cu ceilalți și am văzut destui oameni cu multă educație care uzau prea puțin de bunul simț în comunicarea cu semenii lor.

Galeria Întâlnirilor: Ești autoarea cărții ,,Arta de a trăi cu eleganță“, carte apărută la

Editura Facultății de Studii Europene din Cluj-Napoca, în decembrie 2012. Cum și de ce ai ajuns să scrii această carte?

Oana Mîndruț: Am scris cartea deoarece îmi doresc să trăiesc într-o lume mai frumoasă și pentru că m-au fascinat întotdeauna oamenii care și-au făcut din eleganță un mod de a trăi. Și nu în ultimul rând pentru că o socotesc o lectură utilă tuturor deoarece cei care vor citi această carte vor găsi între coperțile ei informații de cultură generală care îi vor scoate la liman din multe situații în care îi va pune viața. Toți cei care au citit cartea mi-au spus că se citește foarte ușor.  Cred că ușurința provine din faptul că majoritatea cititorilor au undeva depozitate aceste informații și cartea i-a ajutat să le scoată la iveală sau, pur și simplu, rezonează cu ideile promovate în carte.

Galeria Întâlnirilor: Este arta de a trăi cu eleganță o condiție a succesului și de ce?

Oana Mîndruț: Dacă privim succesul așa cum e el perceput de societate aș spune că nu. Însă dacă nu ne raportăm la succesul social ci la propria conștiință și devenire cred că a trăi elegant iți conferă demnitate, umanism, respect.

Dar aș vrea să detaliez puțin ce înseamnă pentru mine „a trăi cu eleganță”: a trăi cu folos adică a lăsa ceva în urma ta, a trăi implicat în societate și asta nu înseamnă doar a critica ceea ce nu este bine ci a te implica activ să schimbi lucrurile care nu-ți plac; a trăi înconjurat de frumos, a-ți hrăni în egală măsură stomacul și mintea și sufletul; a  trăi respectându-te și iubindu-te pe tine și pe ceilalți în egală măsură; a trăi în deplina armonie cu natura și cu celelalte viețuitoare ale planetei.

Galeria Întâlnirilor: Ai făcut voluntariat pentru cauze sociale și umanitare în cadrul unor acțiuni care au presupus donații către spitale, cămine de bătrâni, școli din mediul rural. De asemenea, te-ai implicat în formarea de membri și voluntari pentru Fundația Principesa Margareta. Din anul 2014 ai înființat asociația Life Education for All. De ce? Ce urmărești cu această asociație? Ai ceva de reproșat învățământului românesc?

Oana Mîndruț: Asociația am înființat-o doar de 2 ani de zile deși și înainte am voluntariat

Foto Anav

pentru alte ong-uri și am ajutat pe cei care aveau nevoie. Life Education for All s-a născut din necesitatea unui vis care se cerea împlinit. Visul nostru este ca noi și copiii noștri să trăim într-o lume mai bună.

Și pentru că lumea este formată practic din fiecare dintre noi, contribuția fiecăruia dintre noi este esențială. Iar noi ne-am gândit să contribuim acolo unde avem competențe și unde credem că schimbarea se poate produce; adică în educația copiilor și a tinerilor. Deși suntem încă mici, visele noastre sunt mari. Și deoarece credem în utilitatea proiectelor noastre știm că vom reuși să facem diferența.

Sunt fericită deoarece cu resurse umane și materiale infinit mai mici decât ale altor ong-uri am reușit să facem mult pentru comunitate și toate proiectele noastre produc schimbări reale și nu doar acoperă temporar niște nevoi. Mă simt norocoasă deoarece am reușit să conving mulți oameni să creadă și ei în visele noastre și să ne sprijine pentru îndeplinirea lor și de asemenea că am reușit să avem alături, în proiectele noastre, instituții de marcă din Cluj-Napoca sau alte ong-uri partenere de referință în domeniul educației.

În ceea ce privește „reproșurile” în privința învățământului aș spune că cel mai îndrăzneț vis al meu este să reușesc să conving lumea că tot sistemul nostru de învățământ este greșit și că acesta trebuie restructurat pe alte baze. Cred că dezvoltarea abilităților non cognitive (greșit numite așa deoarece s-ar crede că emoțiile, echilibrul interior, fericirea, altruismul și alte valori umane n-ar avea de-a face deloc cu conștiința sau procesul de învățare) trebuie să fie un scop în sine al educației cel puțin în egală măsură cu dezvoltarea abilităților cognitive.

Unul dintre proiectele asociației Life Education for All se numește „Educație pentru suflet” și exact asta își propune: să cultive mintea, să hrănească sufletul și să formeze caracterul copiilor. Pentru că este esențial că atunci când educăm mintea copiilor să nu uităm să le educăm și sufletul. Un caracter frumos nu se poate forma fără educarea sufletului în măsură cel puțin egală cu cea a minții. Copiii trebuie să învețe că e mult mai onorabil să eșueze decât să trișeze. Că trebuie să învețe cum să râdă când sunt triști. Că trebuie să fie altruiști și responsabili. Că trebuie să aibă încredere în ei și să-i ajute pe cei care au nevoie. Copiii noștri trebuie să aibă conținut uman, trebuie să aibă inteligență, creativitate, și toleranță, să învețe cum să gândească și nu ce să gândească, să experimenteze, să cunoască valoarea lucrurilor și nu prețul lor, să vadă, să audă, să zâmbească, să aibă compasiune, întrebări, mirări, nevoia de joc, nevoia de cultură, nevoia de omenesc și de omenie.

Galeria Întâlnirilor: Care sunt ultimele tale proiecte umanitare? Și care este proiectul de care ești cea mai mândră din această zonă?

Foto Anav

Oana Mîndruț: Ultimul proiect care încă este în derulare a pornit ca o campanie umanitară de 1 iunie pentru a îmbunătăți perioada de spitalizare a copiilor bolnavi cronici din spitalele clujene. Campania se intitulează „Sunet pentru Sănătatea Copiilor” și pană în acest moment am reușit să dotăm 44 de saloane de copii cu câte o audiotecă pentru facilitatea accesului la meloterapie și la poveștii seară înainte de culcare pentru cei aproximativ 3000 de copii internați anual în clinicile din Cluj Napoca. Din câte știu eu acest proiect este inovator în România și-mi doresc ca și personalul medical să utilizeze cu încredere meloterapia în cazul copiilor bolnavi deoarece este o metodă terapeutică adjuvantă care se folosește cu succes în alte țări.

În plus față de dotările realizate în cadrul acestei campanii am reușit să răspundem și altor solicitări venite din partea Spitalului Clinic de Urgență Copii Cluj, de exemplu: să cumpărăm jaluzele noi pentru câteva saloane din Clinica Pediatrie 2, să cumpărăm televizoare și să dotăm cu tablete și dvd playere sălile de tratament de la 4 clinici iar acum împreună cu 10 voluntari extraordinari pictăm cu desene vesele holurile, sălile de tratament și cele 40 de saloane din Clinica Pediatrie 2.

Iar proiectul de care sunt cea mai mândră și pe care-l voi continua în fiecare an este cel legat de a-mi petrece vacanța și ziua de naștere voluntariind pentru oameni aflați în nevoie din afara țării. Am început cumva acest demers anul trecut când deși eram în India din cu totul alte motive, viața mi-a scos în cale niște copii care aveau nevoie de ajutor. Anul acesta am mers pe banii mei 2 săptămâni pentru a voluntaria pentru copiii refugiaților din Siria aflați momentan în Grecia. Deja Mă gândesc pentru la anul la alte posibile destinații-poate Africa, poate America de Sud, poate Asia.

Galeria Întâlnirilor: Care sunt planurile și proiectele tale de viitor?

Oana Mîndruț: Proiectele mele sunt legate doar de activitatea asociației Life Education

Foto Anav

for All și de educația copiilor. Mi-am auto-impus niște obiective greu de atins în timp scurt așa că cele 2 proiecte principale ale noastre-„Educație pentru viață” și „Educație pentru suflet” îmi vor umple cu siguranță următorii ani.

Galeria Întâlnirilor: Cum te-ai simțit la Galeria Întâlnirilor?

Oana Mîndruț: M-am simțit înconjurată de prieteni, de priviri intense și de urechi ciulite, adică, de mult interes legat de tema discuției din partea celor prezenți. Te felicit pentru această inițiativă voluntară menită să educe și să prilejuiască întâlniri fericite între niște povestitori talentați și niște oameni cărora le plac poveștile frumoase.