Gilbert Danco: România postdecembristă și mirajul iubirii

           

Orice titlu care pretinde să sintetizeze substanța unui roman este amendabil, mai ales atunci când acest titlu ia forma unei conjuncții. Risc totuși să încep a înțelege romanul lui Claude Karnoouh – „Autoportretul adolescentului îmbătrânind” (publicat, în limba română, la Editura Adenium, Iași, 2015, iar în limba franceză – „Autoportrait dʹun adolescent vieillisant”, la Editions du Présent Littéraire, Arad, 2012) prin această conjuncție: „România postdecembristă și mirajul iubirii”. Sunt conștient de faptul că în orice conjuncție accentul se pune formal și inevitabil pe expresia lingvistică dinaintea „și-ului”, în cazul meu pe „România postdecembristă”, iar partea a doua  a instrumentului gramatical „și” primește o semnificație complementară - aici „mirajul iubirii”. Aproape sigur această opțiune nu corespunde intențiilor literare ale autorului „Autoportretului...”. Probabil autorul ar fi preferat conjuncția inversă – „Mirajul iubirii și România postdecembristă”. Dar, fiind un cititor român al scriitorului francez Claude Karnoouh, prefer să încep lectura din punctul meu de vedere. În plus, îmi sprijin îndrăzneala pe subtitlul textului – „un mic roman sociografic”.

            Romanul lui Claude Karnoouh este povestea a două  iubiri: una, mai transparentă, este iubirea împărtășită de către personajul romanului celei pe care, adolescentin, o numește „frumoasa”;  alta, un pic mai ascunsă, este dragostea pentru o țară care nu-i aparține, dar pe care încearcă s-o înțeleagă în urma unor cercetări antropologice. Femeia nu are nume, este doar „frumoasa”, țara are nume - România, dar nu este evaluată estetic. Cititorului atent îi rămâne sarcina să completeze această omisiune. Și nu e greu.

Așadar, să revenim în Oraș. Orașul, nici el, nu are un nume propriu (cunoscătorilor le propun să intre în jocul autorului). În roman, suntem într-un mare centru universitar din România postdecembristă, proaspăt... postdecembristă.  Personajul, pe care-l vom numi, conform datelor existente, „El”, e un dandy angoasat,  un intelectual „răsfățat” francez care încearcă să regăsească „Paradisul pierdut”:  în plan sentimental, prin dragostea pe care o arată tinerei românce trădându-și căsnicia; în plan cultural, prin experiențele trăite într-un sat românesc trădând valorile capitalismului recent. Toate acestea sunt însoțite de conștiința faptului că lucrează și gândește împotriva modernității noastre târzii. Probabil și de aici autoportretului i se adaugă această calitate de adolescent.

Cronologic vorbind, prima iubire pe care o împărtășește personajul nostru este

Foto Gilbert Danco

cea pentru țara cvasi-adoptivă. Și s-ar putea ca prioritatea acestui sentiment să nu fie doar cronologică. Este clar faptul că „frumoasa” beneficiază de o atenție afectivă ieșită din comun, mai ales că vorbim despre un „El” aflat la o anumită vârstă, una a deplinei maturități. Totuși, manifestările acestei iubiri sunt în mare parte adolescentine. Dovada certă o constituie pasajul în care personajul nostru recurge la un gest  romantic-aventurier care cu greu își mai are locul în practicile de seducție ale sfârșitului de secol XX: își convinge mama, aflată la Paris, să-i cedeze un inel, un fel de blazon al familiei, care era destinat fiicei sale; mama cedează insistențelor fiului ei, astfel că inelului i se imprimă o nouă destinație: „frumoasa” tânără româncă. Privit din punctul de vedere al pasionaților de jocuri idilice acest gest pare spectaculos; privit însă dintr-un punct de vedere mai realist, atitudinea amorezului francez dacă  nu e cinică, aduce cu atitudinea lui Meursault din „Străinul” lui Camus, adică o indiferență față de valorile intime ale unei familii. Coincidențele cu această proză camusiană sunt uimitoare. Și stilul literar în care Claude Karnoouh își exprimă povestea mi se pare asemănător: mimarea unei distanțe auctoriale față de ceea ce se întâmplă; rămâne doar o mimare, un artificiu care nu-l poate înșela pe cititorul atent.  Dar, pentru a încheia povestea pentru pasionații de jocuri idilice, inelul ajunge pe fundul Someșului, pierzându-și destinațiile.

E lesne de urmărit idila dintre acești doi amorezați, mai ales că ea se consumă, de cele mai multe ori, departe de aglomerațiile cotidiene. Puține sunt personajele care migrează printre și lângă ei. Mai dificil de înțeles e dragostea pe care „El” o împărtășește față de țara în care a ales să-și desfășoare cercetările etno-antropologice. De data aceasta avem de-a face cu o dragoste în care adolescentismul îndrăgostitului este înlocuit cu luciditatea cercetătorului care cunoaște în mare măsură aspectele noilor societăți occidentale. Este vorba despre iubirea pentru România, o țară abia ieșită din blocul comunist și pe care Claude Karnoouh o zugrăvește, în stilul său propriu, în gri. Dac-aș fi regizor, aș compune un film alb-negru în care aș prezenta nu doar România postdecembristă descrisă de autor în acest roman, ci, concomitent, relația dintre „frumoasa” și „El” pe care o văd în aceleași culori. M-aș inspira din filmul lui Alain Resnais – „Anul trecut la Marienbad”, dar cu mai puține personaje. N-am amintit întâmplător acest film; cartea de față creează o astfel de atmosferă.

Foto Gilbert Danco

Revin la iubirea stranie pentru România. România e o țară urâțită și faptul că „frumoasa” e o bibliotecară navetistă stă la baza unor mici aventuri care dezvăluie aspecte fizice ale organismului acestei țări: autobuze care scot zgomote infernale, muncitori-călători care se calcă în picioare mirosindu-și unul altuia transpirațiile acumulate după o zi de muncă, frigul etc. Dar astea sunt mici crăpături pe fața României. Intelectualii care o populează o urâțesc excesiv și nu mă pot abține, în acest sens, să nu citesc un pasaj din roman: „La universitate, colegii săi se lamentau cu privire la sfârșitul valorilor culturale, fără să înțeleagă că acest sfârșit se citea nu departe, sub ochii lor, pe străzile Orașului. Doriseră ca regimul comunist să cadă, cel puțin asta le spuneau vizitatorilor veniți din țările occidentale, sperând și în abundența materială, și într-o viață care să se ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp părăsite în Vest, în jurul avânturilor spre lectură, teatru, operă, concerte de muzică clasică. Astăzi ei constatau descumpăniți triumful pop-rockului. Nu înțeleseseră că regimul comunist, prin cultul său naiv și criminal pentru triumful tehnic, cu respectul pentru buna-cuviință mic-burgheză, pentru valorile patriotarde, îi protejase de nihilismul occidental. Subjugați de propaganda comunistă, nu văzuseră nimic, nu înțeleseseră nimic din mutațiile petrecute în Occident de patruzeci de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar de agățat în rastelul gândirii gata confecționate de import, cu care își hrăneau visele moraliste, fără a sesiza că banii și obiectele deveniseră modul de viață al tuturor și singurul destin oferit omului contemporan. Cu atât mai rău. Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu democrația politică și socială îl înlocuise. Cultul personalității unui personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituiseră gesticulațiile dezordonate ale politicienilor și intelectualilor sau mai precis ale pretinșilor intelectuali neputincioși și ridicoli sau imaginile personajelor din foiletoanele americane. Astăzi idolii tineretului se numeau Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreună, formau personajele noului mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus în serviciul banilor și al corupției. Acești bravi profesori participau și ei la dansul macabru al profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încă faptul că noile generații de birocrați universitari nu mai aveau drept orizont exercițiile formale de gândire și multiplele sale jocuri intelectuale, dar că, agățați de telefonul lor mobil, cu ochii țintă la e-mailuri, ei voiau să trăiască precum niște businessmeni și, pentru a se pregăti, accelerau barbaria managementului”.

Acestea sunt  marea majoritate a personajelor intelectuale care bântuiau România

Foto Gilbert Danco

postdecembristă și care s-au intersectat cu personajul nostru. Dacă la acestea adăugăm atmosfera gri de care vorbeam adineaori și pe care cititorii de o anumită vârstă au trăit-o „în carne și oase” la începutul anilor 90, rămâne să ne întrebăm: De ce iubește personajul „El”, sau, ca să nu ne mai ascundem după personaje, de ce iubește Claude Karnoouh, România?

Karnoouh a scris și a vorbit mult despre România: în interviuri, în cărți, în conferințe, în eseuri, în reviste... Cred că sunt unul dintre cei care i-au citit aproape toate textele pe această temă și nu am fost întotdeauna de acord cu el.  Dar mi-a plăcut totdeauna modul sincer cum vorbește despre România și, acum, în limbajul literar al „Autoportretului adolescentului îmbătrânind” mi se pare cea mai frumoasă abordare a sa,  mai ales prin poveștile de iubire la care ne face părtași romanul. Mă număr printre cei care cred că limbajul literar construiește ficțiunea cea mai vie, cea mai apropiată de cele întâmplate și existente.

Așadar, de ce iubește declarativ Claude Karnoouh România?

Gilbert Danco

Lansarea cărţii obiect „Cealaltă inimă” de Paul Țanicui şi Ciprian Mureșan

18 iunie, ora 20, la Point ART HUB, lansarea  „Cealaltă inimă”, carte - obiect, poeme de Paul Țanicui, gravuri originale semnate Ciprian Mureșan.

„Cealaltă inimă” un proiect editorial unic în literatura română contemporană! Paul Țanicui, autorul poemelor, e cel care a scris romanul „Quimera” (Humanitas, 2015), despre care Andrei Codrescu spunea că face parte din „familia lui Marquez şi a lui Mark Twain”. Este totodată scenarist şi regizor de film. Ciprian Mureşan e unul dintre numele de referinţă ale Galeriei Plan B, un artist plastic de o versatilitate cu totul specială, lucrările sale fiind expuse în cele mai mari galerii de artă şi muzee din lume - Centre Pompidou Paris, Tate Modern London, Centre d'art contemporaine Geneva etc.

„Cealaltă inimă” e tipărită în format de lux, copertă legată în piele, gravuri pe hârtie manuală, într-un număr de 99 de exemplare semnate de cei doi artiști, urmând ca în toamna acestui an să fie reeditată de Editura Humanitas în ediție obișnuită destinată marelui public. Lansarea cărții va avea loc în prezența autorilor pe 18 iunie, ora 20, la Point Art Hub, strada General Eremia Grigorescu nr. 10, București. În cadrul evenimentului se va desfășura un performance artistic extraordinar susținut de muzicianul iranian Mehdi Aminian.

Cartea a apărut cu sprijinul Lenovo și Țucă Zbârcea & Asociații.  Concepție grafică și editare Dan Șt. Andrei ArtHalle Publishing House.

Denisa Duran lansează Învelit în propriul corp la Bucureşti

Joi, 16 iunie, ora 18.30, la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti (Calea Victoriei nr. 45), va avea loc lansarea volumului Denisei Duran, Învelit în propriul corp, recent apărut la Editura Cartea Românească, în curînd şi în ediţie digitală.

Invitaţi, alături de autoare: Luminiţa Corneanu, George Neagoe

Moderatoare: Eli Bădică

Cea de-a cincea carte a Denisei Duran vorbește despre împingerea limitelor, radiografiate în mai multe registre stilistice. O carte în care atît trupul, cît și spiritul se răsucesc în sine, în încercarea de a scrie o altă hartă a ființei. Și din această tensiune fără sfîrșit se naște poezia.

O propunere incitantă – volum de poezii alcătuit pe o structură narativă subtilă (cu personaje, planuri temporale și intrigă), jurnal poetic copleșitor sau dosar de investigație în care căutarea de sine întru iubire este dusă pînă în adîncurile scindării („Două zile de sinucidere”) și pînă la transcendental („Cu fața înot prin aerul încăperii”).

„Denisa Duran (ex-Pişcu) şi-a făcut mereu, încă de la debutul cu Pufos şi mecanic, investigaţii corporale, chiar dacă tema corporală nu părea una centrală, ci doar una prinsă într-un fascicul. Încetul cu încetul însă, peripeţia corporală a devenit oarecum peripeţia biografică decisivă, fie că e vorba de reactivitatea mai senzuală (şi de mare candoare) din prima carte, fie că e vorba de presimţirile anxioase ale cărnii din Omul de unică folosinţă, fie că e vorba de reportajele contrase în senzaţii ale maternităţii trăite ca miracol din Sînt încă tînără. Doar gîngurelile şi incantaţiile materne, de o tandreţe palpabilă, din Dorm, dar stau cu tine par a fi pus tema în suspensie. Ea revine însă în radiografii dureros de acute în Învelit în propriul corp, un volum de fişe clinice în care dragostea iluminează suferinţa şi – mai ales – o face şi mai ascuţită. E un jurnal corporal, un şirag de consemnări abreviate şi densificate de o imaginaţie fulgurantă şi extrem de proaspătă, ţinut în climatul unei seninătăţi care face suferinţa şi mai concretă. Din miezul de durere iluminată şi dintr-o seninătate dramatică sînt scoase aici poemele Denisei, poeme iradiante, nu doar emoţionante.” (Al. Cistelecan)

„În poezia cvasi-minimalistă a Denisei Duran frapează contrastul, atent ţinut în frîu, dintre sentimentele devastatoare – dragostea, dorul, frica, disperarea – pe care le exprimă şi sobrietatea, discreţia notaţiei, uneori în doar trei-patru versuri. Denisa Duran este o expresionistă reţinută, convinsă că mai puţin înseamnă mai mult. Faţă de volumele anterioare, sînt aici multe poeme în care autoarea îşi lasă viziunile să se desfăşoare liber, pe spaţii ceva mai ample. Iar atunci rezultatul este de-a dreptul impresionant.” (Luminiţa Corneanu)

Denisa Duran s-a născut pe 22 august 1980, la Rădăuţi. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi un master interdisciplinar la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii din cadrul aceleiaşi universităţi, cu o teză despre sound poetry, coordonată de Sorin Alexandrescu.

A debutat cu volumul Pufos şi mecanic (Vinea, 2003), pentru care a primit Premiul de debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, urmat de Omul de unică folosinţă/Disposable People (Galway Print, Irlanda, 2009), Sînt încă tînără (Tracus Arte, 2012) şi Dorm, dar stau cu tine (Charmides, 2014), considerat un volum experimental. Primele trei cărţi au fost semnate cu numele Denisa Mirena Pişcu.

Împreună cu artistul austriac Bruno Pisek, a realizat lucrarea radiofonică Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?, difuzată la ORF – Kunstradio în 2015.

A fost inclusă în mai multe antologii literare şi a primit două burse de creaţie (Viena, 2008; Skopje, 2015). Selecţii din poemele sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Despre grafica de carte și de revistă la Galeria Întâlnirilor

Miercuri, 15 iunie 2016, ora 18.30, la Gallery (str. Leonida nr. 9-11, București), se va desfășurao nouă ediție a Galeriei Întâlnirilor, eveniment coordonat de Daniel Sur. Va avea loc o dezbatere despre grafica de carte și de revistă. Invitați: Ana Toma, Ilinca Pop și Andrei Gamarț. Evenimentul are loc sub egida Asociației Naționale pentru Arte Vizuale Contemporane.

Ana Toma, Ilinca Pop și Andrei Gamarț vor mai vorbi despre identitate vizuală, despre relația/interacțiunea editor-scriitor-grafician, ilustrațiile și lucrările artistice individualizate pentru poezie și proză, grafica originală versus „fotografiile de stoc pentru uz personal și comercial” și despre ce se întâmplă în atelierul din mintea lor.

Ana Toma, absolventă a Facultății de Arte și Design din Timișoara, este artist vizual, cu preocupări în zona graficii, a cărții-obiect, a fotografiei și a scenografiei. Se ocupă de imaginea și promovarea Casei de Editură Max Blecher, pe care a înființat-o în 2010 alături de Claudiu Komartin, și semnează conceptul grafic pentru cărțile apărute în cadrul acesteia. A conceput identitatea vizuală pentru numeroase evenimente cu profil cultural din țară, cele mai notabile fiind Clubul de lectură Institutul Blecher și Festivalul de poezie și muzică de cameră „poezia e la bistrița”. Lucrările ei îmbină diverse tehnici printre care: instalație, fotografie, gravură și colaj.

Ilinca Pop este studentă în anul patru la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, în București. În 2012 a început să colaboreze cu revista de literatură contemporană „Zona Nouă”, lucrând la identitatea vizuală și ilustrațiile din fiecare număr și la afișele festivalurilor Poets in Transylvania și Festivalul Internațional Zona Nouă. Cândva a desenat storyboardul unui scurt metraj cu 70 de cadre într-o săptămână și jumătate, după care i-a fost greu să mai pună mâna pe creioane. Fotografii și ilustrații i-au apărut și pe coperțile editurii Max Blecher și Charmides și, din luna iulie, și pe una dintre pungile magazinului Mega Image.

Andrei Gamarț este un pictor și poet care a absolvit Academia de muzică, teatru și arte plastice din Chișinău. Pe lângă numeroasele expoziții personale și de grup pe care le-a avut în România, Republica Moldova și în cadrul unor târguri internaționale de artă contemporană (Istanbul, Budapesta), Andrei a publicat mai multe volume de poezie și a lucrat ca grafician în domeniul editorial, ilustrând titluri importante ale literaturii universale precum și cărți pentru copii. Preocupat în special de pictură, desenul și gravura rămân unele dintre tehnicile lui preferate.