Gilbert Danco: România postdecembristă și mirajul iubirii

           

Orice titlu care pretinde să sintetizeze substanța unui roman este amendabil, mai ales atunci când acest titlu ia forma unei conjuncții. Risc totuși să încep a înțelege romanul lui Claude Karnoouh – „Autoportretul adolescentului îmbătrânind” (publicat, în limba română, la Editura Adenium, Iași, 2015, iar în limba franceză – „Autoportrait dʹun adolescent vieillisant”, la Editions du Présent Littéraire, Arad, 2012) prin această conjuncție: „România postdecembristă și mirajul iubirii”. Sunt conștient de faptul că în orice conjuncție accentul se pune formal și inevitabil pe expresia lingvistică dinaintea „și-ului”, în cazul meu pe „România postdecembristă”, iar partea a doua  a instrumentului gramatical „și” primește o semnificație complementară - aici „mirajul iubirii”. Aproape sigur această opțiune nu corespunde intențiilor literare ale autorului „Autoportretului...”. Probabil autorul ar fi preferat conjuncția inversă – „Mirajul iubirii și România postdecembristă”. Dar, fiind un cititor român al scriitorului francez Claude Karnoouh, prefer să încep lectura din punctul meu de vedere. În plus, îmi sprijin îndrăzneala pe subtitlul textului – „un mic roman sociografic”.

            Romanul lui Claude Karnoouh este povestea a două  iubiri: una, mai transparentă, este iubirea împărtășită de către personajul romanului celei pe care, adolescentin, o numește „frumoasa”;  alta, un pic mai ascunsă, este dragostea pentru o țară care nu-i aparține, dar pe care încearcă s-o înțeleagă în urma unor cercetări antropologice. Femeia nu are nume, este doar „frumoasa”, țara are nume - România, dar nu este evaluată estetic. Cititorului atent îi rămâne sarcina să completeze această omisiune. Și nu e greu.

Așadar, să revenim în Oraș. Orașul, nici el, nu are un nume propriu (cunoscătorilor le propun să intre în jocul autorului). În roman, suntem într-un mare centru universitar din România postdecembristă, proaspăt... postdecembristă.  Personajul, pe care-l vom numi, conform datelor existente, „El”, e un dandy angoasat,  un intelectual „răsfățat” francez care încearcă să regăsească „Paradisul pierdut”:  în plan sentimental, prin dragostea pe care o arată tinerei românce trădându-și căsnicia; în plan cultural, prin experiențele trăite într-un sat românesc trădând valorile capitalismului recent. Toate acestea sunt însoțite de conștiința faptului că lucrează și gândește împotriva modernității noastre târzii. Probabil și de aici autoportretului i se adaugă această calitate de adolescent.

Cronologic vorbind, prima iubire pe care o împărtășește personajul nostru este

Foto Gilbert Danco

cea pentru țara cvasi-adoptivă. Și s-ar putea ca prioritatea acestui sentiment să nu fie doar cronologică. Este clar faptul că „frumoasa” beneficiază de o atenție afectivă ieșită din comun, mai ales că vorbim despre un „El” aflat la o anumită vârstă, una a deplinei maturități. Totuși, manifestările acestei iubiri sunt în mare parte adolescentine. Dovada certă o constituie pasajul în care personajul nostru recurge la un gest  romantic-aventurier care cu greu își mai are locul în practicile de seducție ale sfârșitului de secol XX: își convinge mama, aflată la Paris, să-i cedeze un inel, un fel de blazon al familiei, care era destinat fiicei sale; mama cedează insistențelor fiului ei, astfel că inelului i se imprimă o nouă destinație: „frumoasa” tânără româncă. Privit din punctul de vedere al pasionaților de jocuri idilice acest gest pare spectaculos; privit însă dintr-un punct de vedere mai realist, atitudinea amorezului francez dacă  nu e cinică, aduce cu atitudinea lui Meursault din „Străinul” lui Camus, adică o indiferență față de valorile intime ale unei familii. Coincidențele cu această proză camusiană sunt uimitoare. Și stilul literar în care Claude Karnoouh își exprimă povestea mi se pare asemănător: mimarea unei distanțe auctoriale față de ceea ce se întâmplă; rămâne doar o mimare, un artificiu care nu-l poate înșela pe cititorul atent.  Dar, pentru a încheia povestea pentru pasionații de jocuri idilice, inelul ajunge pe fundul Someșului, pierzându-și destinațiile.

E lesne de urmărit idila dintre acești doi amorezați, mai ales că ea se consumă, de cele mai multe ori, departe de aglomerațiile cotidiene. Puține sunt personajele care migrează printre și lângă ei. Mai dificil de înțeles e dragostea pe care „El” o împărtășește față de țara în care a ales să-și desfășoare cercetările etno-antropologice. De data aceasta avem de-a face cu o dragoste în care adolescentismul îndrăgostitului este înlocuit cu luciditatea cercetătorului care cunoaște în mare măsură aspectele noilor societăți occidentale. Este vorba despre iubirea pentru România, o țară abia ieșită din blocul comunist și pe care Claude Karnoouh o zugrăvește, în stilul său propriu, în gri. Dac-aș fi regizor, aș compune un film alb-negru în care aș prezenta nu doar România postdecembristă descrisă de autor în acest roman, ci, concomitent, relația dintre „frumoasa” și „El” pe care o văd în aceleași culori. M-aș inspira din filmul lui Alain Resnais – „Anul trecut la Marienbad”, dar cu mai puține personaje. N-am amintit întâmplător acest film; cartea de față creează o astfel de atmosferă.

Foto Gilbert Danco

Revin la iubirea stranie pentru România. România e o țară urâțită și faptul că „frumoasa” e o bibliotecară navetistă stă la baza unor mici aventuri care dezvăluie aspecte fizice ale organismului acestei țări: autobuze care scot zgomote infernale, muncitori-călători care se calcă în picioare mirosindu-și unul altuia transpirațiile acumulate după o zi de muncă, frigul etc. Dar astea sunt mici crăpături pe fața României. Intelectualii care o populează o urâțesc excesiv și nu mă pot abține, în acest sens, să nu citesc un pasaj din roman: „La universitate, colegii săi se lamentau cu privire la sfârșitul valorilor culturale, fără să înțeleagă că acest sfârșit se citea nu departe, sub ochii lor, pe străzile Orașului. Doriseră ca regimul comunist să cadă, cel puțin asta le spuneau vizitatorilor veniți din țările occidentale, sperând și în abundența materială, și într-o viață care să se ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp părăsite în Vest, în jurul avânturilor spre lectură, teatru, operă, concerte de muzică clasică. Astăzi ei constatau descumpăniți triumful pop-rockului. Nu înțeleseseră că regimul comunist, prin cultul său naiv și criminal pentru triumful tehnic, cu respectul pentru buna-cuviință mic-burgheză, pentru valorile patriotarde, îi protejase de nihilismul occidental. Subjugați de propaganda comunistă, nu văzuseră nimic, nu înțeleseseră nimic din mutațiile petrecute în Occident de patruzeci de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar de agățat în rastelul gândirii gata confecționate de import, cu care își hrăneau visele moraliste, fără a sesiza că banii și obiectele deveniseră modul de viață al tuturor și singurul destin oferit omului contemporan. Cu atât mai rău. Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu democrația politică și socială îl înlocuise. Cultul personalității unui personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituiseră gesticulațiile dezordonate ale politicienilor și intelectualilor sau mai precis ale pretinșilor intelectuali neputincioși și ridicoli sau imaginile personajelor din foiletoanele americane. Astăzi idolii tineretului se numeau Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreună, formau personajele noului mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus în serviciul banilor și al corupției. Acești bravi profesori participau și ei la dansul macabru al profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încă faptul că noile generații de birocrați universitari nu mai aveau drept orizont exercițiile formale de gândire și multiplele sale jocuri intelectuale, dar că, agățați de telefonul lor mobil, cu ochii țintă la e-mailuri, ei voiau să trăiască precum niște businessmeni și, pentru a se pregăti, accelerau barbaria managementului”.

Acestea sunt  marea majoritate a personajelor intelectuale care bântuiau România

Foto Gilbert Danco

postdecembristă și care s-au intersectat cu personajul nostru. Dacă la acestea adăugăm atmosfera gri de care vorbeam adineaori și pe care cititorii de o anumită vârstă au trăit-o „în carne și oase” la începutul anilor 90, rămâne să ne întrebăm: De ce iubește personajul „El”, sau, ca să nu ne mai ascundem după personaje, de ce iubește Claude Karnoouh, România?

Karnoouh a scris și a vorbit mult despre România: în interviuri, în cărți, în conferințe, în eseuri, în reviste... Cred că sunt unul dintre cei care i-au citit aproape toate textele pe această temă și nu am fost întotdeauna de acord cu el.  Dar mi-a plăcut totdeauna modul sincer cum vorbește despre România și, acum, în limbajul literar al „Autoportretului adolescentului îmbătrânind” mi se pare cea mai frumoasă abordare a sa,  mai ales prin poveștile de iubire la care ne face părtași romanul. Mă număr printre cei care cred că limbajul literar construiește ficțiunea cea mai vie, cea mai apropiată de cele întâmplate și existente.

Așadar, de ce iubește declarativ Claude Karnoouh România?

Gilbert Danco