Nu aş fi
crezut niciodată că un oraş poate să te intoxice atât de mult timp. Că poate să
te bântuie noapte de noapte, timp de luni de zile. Că poţi să simţi chiar în
somn vântul lui rece şi tăios, la mii de kilometri, vânt care reuşea să
încovoaie copacii ca pe nişte arcuri. Multă vreme am crezut că va fi veşnic prezent, agăţat de
mintea mea ca mirajul drogului pentru un dependent. Multă vreme am crezut că
sunt bolnav, că sufăr de vreo boală. Îmi şi închipuiam că doctorii nu vor putea
stabili nici un diagnostic şi că familia se va îngrijora fiindcă mie, aproape
tot timpul, îmi venea să fac plimbări despre care nu voiam să vorbesc, plimbări
care se întâmplau doar în mintea mea, plimbări de unde mă întorceam extrem de
istovit. Noapte de noapte mă zbăteam într-un somn agitat, populat de frânturi
dispersate de evenimente deja cunoscute, deja trăite; mă mai deşteptam din când
în când speriat, ascultând şuierul slab al pescărușilor din Pantelimon care-şi
luau zborul sus, în beznă. Când readormeam, coboram pe Argentinierstraße,
verificam în fugă programul de la Teatru Akzent, admiram copiii din Anton Benya
Park, aruncam o privire curioasă în cafeneaua de lângă ÖRF Österreichischer
Rund Funk, savuram forfota din Karlsplaz. În dreapta, Karlskirche, iar în fața
bisericii lacul artificial, unde, vara vienezi înfierbântați se bălăcesc fără
nici o problemă, iar iarna, în Advent, lacul devine manej pentru ponei, copii,
părinți, balamuc și veselie. Asta e poate una dintre cele mai vesele piețe de
Crăciun din Viena. Copiii se tăvălesc în paie cum ne tăvăleam noi la bunici.
Cotesc dreapta
și salut statuile din faţa TU Wien, apoi fac dreapta spre Operngasse şi ajung
în gălăgia de pe KärntStraße. Aici turiştii ies direct din asfalt, cu ochii
lipiţi de aceleaşi hărţi, dar în limbi diferite. La intersecţia KärntStraße cu
Feriedrichstraße sau Opernrig mă simt ca un iepure hăituit aproape să-şi piardă
minţile de la slalomul obositor pe care trebuie să-l fac printre bicicliştii
vienezi nervoşi şi turiştii buimaci. Las în stânga Opera din Viena, trag aer
adânc în piept şi traversez Walfischgasse şi ajung KärntStraße pietonală şi
comercială. Când sunt aici,
aproape în centrul oraşului, mersul şi ţinuta mea în general se schimbă şi
devin o împăunare artificială. Adică jucam rolul omului alb, meditând asupra
problemelor specifice oamenilor albi. Perspectiva, cum i se spune. Povara, dacă
vreţi. Adică mă plesnesc peste genunchi şi îmi sug buza sau cad pe gânduri, în
faţa vitrinelor. Mă uit la oamenii din jurul meu de parcă aş fi pe picioroange.
Îmi mai lipsesc cizmele de călărie cu o vână de bou. Şi nu mă pot abţine să nu
mă gândesc că oraşul acesta e un succes, o invenţie strălucită, ca un artefact
biologic construit de milioane de fiinţe care s-au conectat între ele şi și-au
oferit reciproc sevă vitală pentru a-și realiza visele și a le depozita în
piatră, de-a lungul secolelor, exact ca un recif de corali. Iar acum turiştii
sunt un fel de rechini de recif ieşind în recunoaştere pentru a se obişnui cu
terenul nisipos sau în mici grote pentru vânătoarea nocturnă. Spre deosebire de
mulți alți rechini, diferiți, rechinii de recif nu trebuie să fie neapărat în
mişcare pentru a putea simţi că trăiesc. Aşa şi turiştii de KärntStraße nu simt
nevoia să se mişte pre mult. Se adăpostesc în „grotele” oferite de magazinele
de lux, în aşteptarea vânătorii nocturne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu