Cristina Andrei: „Toţi avem bucuria zilelor de vineri, entuziasmul zilei de sâmbătă şi tristeţea de duminică - anticipare a nedreptăţitei zile de luni, când de la ale noastre, ne întoarcem la ale cetăţii”.

Foto ANAV

27 ianuarie 2016, ora 18.30, la Gallery. Au citit prozatorii Cristina Andrei și Dragoș Ghiţulete. Despre Cristina nu ştiam prea multe, doar că a luat premiul pentru debut al revistei Observator Cultural pentru Abonatul nu poate fi contactat. Apoi am aflat că a ales scrisul ca formă de supravieţuire. Poveşti legate cu fire subterane, personaje foarte bine conturate, biografii contorsionate. Cu asta ne-am delectat. Cu texte citite din noul roman la care lucra.

Galeria Întâlnirilor: Dragă Cristina Andrei, cum ai ajuns să scrii romanul Abonatul nu poate fi contactat, publicat în 2014 la Editura Nemira?

Cristina Andrei: Abonatul a fost o barcă de salvare. Timp de 24 de ani am scris reportaje, eseuri, texte pentru film documentar şi, dintr-o dată, totul s-a oprit. În primăvara lui 2013. O echipă managerială de un amatorism şi un servilism politic dezgustător a pus „în operă” un plan de restructurare a TVR care nu numai că a îngropat în datorii şi mai mari această instituţie extraordinară (pot să fac o pledoarie pro domo, ştiind precis despre ce vorbesc?), dar a distrus vieţi şi cariere nu doar metaforic, ci, din păcate, şi la propriu. Ei, între cei care au avut „prioritate în stabilirea ordinii de concediere”, m-am numărat şi eu pentru că, alături de alţi 221 de colegi, am refuzat să fim parte a acestei mascarade. Şi a început calvarul proceselor, al drămuirii fiecărui bănuţ, al gândurilor perverse care vin pe firul somnului şi îţi şoptesc pe geana dimineţii că, poate, mai bine... Ei, în tot contextul ăsta, fostul meu redactor şef, colegă şi prietenă, Elena Dinu, nu a încetat să mă sune în fiecare zi şi, după ce mă întreba ce mai fac şi altele asemenea, punea întrebarea de final: Când te apuci de scris. Şi m-am apucat. Aveam cam 40 de pagini răzleţe, scrise cu nişte ani în urmă. Am realizat potenţialul, ştiam intervalul în care aveau să se petreacă lucrurile, aveam câteva personaje creionate, altele care îşi aşteptau rândul la viaţă şi aşa a început. Patru luni de nopţi şi muzică. O barcă plutind, de acum calm pe nelinişti, aşteptări şi încredinţarea că „Dumnezeu este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu”, cum spune psalmistul.

Galeria Întâlnirilor: Când ai realizat că voiai să fii scriitor? Te-a lovit aşa, dintr-o dată?

Cristina Andrei: Am vrut, cred, dintotdeauna, dar tânără fiind nu ştiam cum se face asta, iar pe urmă, nu m-am mai gândit. Am tot amânat scrisul ficţional gândindu-mă că sunt atâţia alţii buni, foarte buni, înaintea mea, contemporani cu mine, aici, pretutindeni, unde să mai încap şi eu?! Pe urmă, m-a lovit ca o necesitate. Ca o exorcizare a răului.

Galeria Întâlnirilor: Cât timp ţi-a luat scrii romanul Abonatul nu poate fi contactat?

Cristina Andrei: Patru luni. Din octombrie 2013 până în 31 ianuarie 2014. Cam 120 de nopţi.

Galeria Întâlnirilor: Cum ţi-ai ales tema?

Cristina Andrei: Ştiam că totul se va întâmpla într-un interval de trei zile. Nu

Foto ANAV

ştiu de ce. O idee de felul ăsta m-a urmărit cam din vremea adolescenţei, de când văzusem un film italienesc vechi, „Sabato, domenica e lunedi”, o comedie amară scrisă şi jucată prin 1959 de Eduardo De Filippo, dramaturg, regizor, actor, scenarist, poet, un tip complex şi talentat care a încercat şi căruia i-au reuşit cam toate aventurile în care se aruncau intelectualii începutului de secol trecut. Şi, oricum, toţi avem bucuria zilelor de vineri, entuziasmul zilei de sâmbătă şi tristeţea de duminică anticipare a nedreptăţitei zile de luni, când de la ale noastre, ne întoarcem la ale cetăţii. Trei zile. Era clar. Dar, care?! Lumea e, oricum, cumva lipsită de speranţă. Nu mai trebuia şi scara coborâtoare de week-end. Trebuia altceva. Trepte urcătoare. Spre nădejde. Deşi pare o carte din care speranţa lipseşte, ea pulsează şi-şi cere dreptul la viaţă, din fiecare pagină. Aşa că, nici un moment mai potrivit decât ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor. De la tristeţe la bucurie. De la îngropare la Înviere.

Galeria Întâlnirilor: Ai surprins cititorii prin multitudinea de planuri narative şi mai ales prin registrele de limbaj foarte diferite. Te-a influenţat activitatea ta în TVR, experienţa jurnalistică în construirea romanului?

Cristina Andrei: Sigur că şi experienţa de jurnalist m-a ajutat. Am traversat toate mediile posibile. Chiar, gândindu-mă acum, pentru fiica unor oameni modeşti, născută la Oneşti printr-un hazard şi crescută în cartierul Titan, unul din cartierele-dormitor ale muncitorilor din urbea lui Bucur, am avut un parcurs extrem de interesant. Dar, întorcându-mă la întrebare, m-a ajutat mult şi „urechea”. Din cele cinci simţuri, cel mai „bun slujitor” al meu este auzul. Aud tot ce se vorbeşte în jurul meu, reproduc uşor accente, intonaţii. Mi-e la îndemână să improvizez un monolog, continuând fragmente din dialoguri pe care le aud prin metrou, prin magazine, prin staţii. Mi-e uşor să îmi imaginez pe stradă unde oamenii vorbesc la telefon tare, ce se spune la capătul celălalt al „firului”. Scriu multe poveşti în cap. Din păcate, puţine ajung şi pe hârtie.

Galeria Întâlnirilor: Ai câştigat premiul pentru debut al revistei Observator Cultural pentru acest roman. Ai vrut vreodată o asemenea recunoaştere?

Cristina Andrei: Aş fi ipocrită să spun că nu mi-aş fi dorit o asemenea recunoaştere. Dar, în aceeaşi măsură sunt datoare să spun şi că nu m-am aşteptat. Deloc. Din tirajul de 1000 de exemplare, generos pentru un debutant, s-a vândut cam jumătate, dar această jumătate a contat foarte mult. M-au bucurat enorm reacţiile celor care au citit cartea.

Galeria Întâlnirilor: Care este scriitorul care te-a influenţat cel mai mult?

Foto ANAV

Cristina Andrei: În tinereţe, la fel ca pe Adrian Mutu, Dostoievski. Pe urmă, a fost mai greu să mă hotărăsc. Au fost etape. John Updike, Hubert Selby Jr., Anthony Burgess, John Fray. Acum, Elif Şafak. Iar de la noi, Gabriela Adameşteanu.

Galeria Întâlnirilor: Scrii uşor, greu? Care este pentru tine cel mai potrivit moment al zilei pentru scris?

Cristina Andrei: Mă apuc greu. Pe urmă, curge. Scriu noaptea. Când aud tot ce nu umple ziua, când nu mai vorbesc decât visele şi frunzele. Nici câini nu mai sunt pe strada mea. Câte o maşină când şi când. Şi nici o pasăre. Şi muzica pe care o aleg.

Galeria Întâlnirilor: Când ştii că ai prins subiectul pe care-l vei dezvolta într-o carte?

Cristina Andrei: După ce scriu zece-douăzeci de pagini mă opresc. Sunt nemulţumită că în jurul ideii pe care cred, cum ziceţi, că am prins-o, încep să graviteze idei de completare. Încep să mă întreb dacă nu cumva vreuna dintre ele este, de fapt, ideea cea bună. Atunci mă opresc. Şi urmează al doilea start. Acela este momentul în care mi se cristalizează ideea şi nu mă mai abat de la ea.

Galeria Întâlnirilor: Ce apreciezi cel mai mult la o carte: emoţia sau povestea?

Cristina Andrei: Clasic şi neinteresant pentru cei care iubesc şi aşteaptă inovaţia: povestea.

Galeria Întâlnirilor: Cum alegi cărţile pe care le cumperi sau le citeşti? După ce criterii?

Cristina Andrei: Am încredere în gustul câtorva critici literari şi le urmez îndemnurile. Sunt autori pentru care fac scurte coups de foudre, cum s-a întâmplat cu britanicul Ian McEwan, căruia i-am cumpărat cărţile una după alta, pe măsură ce apăreau, calde aproape. Sau cu Mitch Albom. Aşa că, după recomandări şi după preferinţele de moment.

Galeria Întâlnirilor: Ce sentimente în legătură cu foaia goală?

Cristina Andrei: Offf...

Galeria Întâlnirilor: Cum se va numi următoarea ta carte şi când crezi că va vedea lumina tiparului?

Cristina Andrei: Am un titlu de lucru despre care ştiu că nu va fi titlul cărţii pe

Foto ANAV

care sper să o scriu. „Treizeci de zile fără soare”. Asta cu lumina tiparului... numai Dumnezeu ştie. Şi, după El, Editura. Care, sper eu, să fie aceeaşi!

Galeria Întâlnirilor: Cum te-ai simţit la Galeria Întâlnirilor? La lectura cărui scriitor ai dori să participi în cadrul acestui format?

Cristina Andrei: La Galeria Întâlnirilor a fost fain. Orice scriitor ne-scriitor, cum sunt eu, se simte inhibat în relaţie cu publicul. La Art Gallery m-am simţit acasă. N-au fost mulţi oameni, ceea ce este ok, nu sunt un om obişnuit cu mulţimi, iar atmosfera prietenoasă a fost de mare ajutor. Mi-ar plăcea să asist/particip la o lectură a lui Octavian Soviany.

Galeria Întâlnirilor: Mulţumesc!