Daniel Nica: „Corporatismul … este un sistem mai birocratizat decât statul, mai ierarhizat decât Biserica şi mai greu de oprit decât acceleraţia gravitaţională.”

Foto ANAV

În 18 noiembrie 2015, în cadrul Galeriei Întâlnirilor, la Gallery a avut  loc dezbaterea „La ce bun să protestezi?”. Invitat a fost Daniel Nica, doctor în filosofie şi cadru didactic asociat la Facultatea de filosofie, Universitatea din Bucureşti. Am discutat despre revoltă, nonconformism şi posibilitatea de a schimba lumea. Dezbaterea a avut ca referinţă în primul rând eseul de filozofie intitulat „Pastila roşie" - eseu despre moralitate şi fericire scris de Daniel Nica şi care a apărut la editura Trei. Trecuseră 19 zile de la accidentul din clubul Colectiv şi 14 zile de când oamenii au ieşit în stradă să protesteze.

Galeria Întâlnirilor: Dragă Daniel, după întâlnirea noastră de la Galeria Întâlnirilor am rămas cu întrebarea - La ce bun să protestăm? încă deschisă - mai ales în contextul social de acum.

Daniel Nica: E bine că întrebarea e încă deschisă. Pentru mine, ca filosof, asta arată că a fost o discuţie bună. Filosofia nu dă soluţii definite; ci revine asupra aceloraşi întrebări şi răspunsuri, cu alte nuanţe, alte temeiuri şi cu alte orizonturi... Acum, dacă mă întrebi repede „La ce bun să protestăm?”, primul răspuns care-mi vine în minte e că protestăm pentru a rămâne liberi. Orice om luptă pentru fărâma de libertate pe care o are. Libertatea nu e vreo condiţie absolută spre care ne îndreptăm triumfători; e mai degrabă o pulbere fină care e gata să ne scape printre degete. De-asta e nevoie de multă luciditate şi de un exerciţiu continuu, pentru a nu o pierde. Omul care a pierdut şi ultimul fir din această pulbere e un sclav. Iar sclavia modernă este mult mai parşivă decât aia clasică. În vechime, te trezeai sclav peste noapte, fie că erai cotropit sau că pierdeai o bătălie. Azi nu mai e aşa. Acum asistăm la un proces mult mai subtil şi mai îndelungat prin care, în numele unor promisiuni înşelătoare, devenim tot mai încătuşaţi şi tot mai bucuroşi de lanţuri. Azi ţi se ascultă telefoanele, mâine vei fi monitorizat cum vorbeşti şi cum gândeşti, iar poimâine te trezeşti în 1984 al lui Orwell. Toate astea în numele siguranţei, al confortului şi al prosperităţii. Uite-aşa se pierde libertatea... Bine, acum sunt şi unele evenimente ce ţin de o dinamică mai nefastă a istoriei şi pe care e greu să le schimbi. În unele cazuri, nu poţi să te pui de-a curmezişul unei fatalităţi şi să menţii intactă o ordine firească a lucrurilor...

Galeria Întâlnirilor: La ce te referi, dă un exemplu?

Daniel Nica: Mă gândesc, de pildă, la capitalismul corporatist. Capitalismul de azi nu are nimic de-a face cu o ordine echitabilă, dar nu mai are nimic de-a face nici cu „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, deşi e moştenitorul direct al acestei „mâini invizibile”. În faţa acestei forme de capitalism, micul antreprenor, simbolul capitalismul clasic, e o glumă la fel de proastă ca cel mai inadaptat dintre săraci. Corporatismul e o dihanie impersonală care defilează în pas de gâscă peste libertatea individului contemporan. Este un sistem mai birocratizat decât statul, mai ierarhizat decât Biserica şi mai greu de oprit decât acceleraţia gravitaţională. Capitalismul ăsta corporatist reprezintă o forţă istorică şi un sistem, care nu ştiu cum poate fi controlat. Dar asta nu înseamnă că orice formă de protest e inutilă. Unii critică sistemul în manieră intelectuală, alţii ies în stradă, unii jurnalişti – tot mai puţini, ce e drept – îşi fac meseria cu onestitate şi tot aşa. Totul e să existe o reacţie lucidă, cât de mică ar fi ea. Mereu îmi vine în minte vorba lui Levinas: „Libertatea constă în a şti că libertatea este în pericol.”

Galeria Întâlnirilor: Da, ştiu că ai citat această frază şi în Pastila roșie, care – apropo – mi se pare o carte extraordinară, o carte extrem de folositoare, în special pentru studenţii de filosofie. Ce reacţii ai avut din partea studenţilor? Şi care a fost principalul compliment adresat cărţii? Sau cea mai nedreaptă critică?

Foto ANAV

Daniel Nica: Am avut reacţii excelente în special din partea studenţilor şi trebuie să recunosc că am fost foarte mândru de asta. De altfel, ei au fost principalul public pe care l-am avut în minte, dar nu am vrut să scriu această carte ca pe un manual. Am gândit volumul mai mult ca o conversaţie personală sau, mai bine zis, ca o mărturisire în faţa unor oameni isteţi şi cultivaţi, care sunt frământaţi de aceleaşi probleme ca şi mine: fericirea, obligaţiile faţă de ceilalţi, sensul vieţii şi al moralităţii, problema împlinirii de sine. Complimentul cel mai des pe care l-am primit a fost că este o carte bine scrisă; ceea ce iar m-a măgulit. Fiindcă am încercat să o scriu pentru cât mai mulţi oameni, nu doar pentru profesionişti. De-asta şi una dintre criticile primite a fost că nu e o carte „serioasă”, nu e o carte savantă, dedicată doar specialiştilor. Nici nu am vrut acest lucru, deşi – în multe pasaje din carte – am intrat în mod instinctiv în jocul tehnic al filosofiei profesioniste.

Galeria Întâlnirilor: Vorbeai de fericire mai devreme şi voiam sa îţi amintesc un pasaj din Oscar Wilde pe care l-ai citat şi tu: „Când suntem fericiți, suntem mereu buni, dar când suntem buni, nu suntem mereu fericiți”.  Când suntem de fapt fericiţi?

Daniel Nica: N-aş şti să dau acum un răspuns cuprinzător, dar am senzaţia că răspunsul depinde de sensul cuvântului „fericire”. Dacă prin fericire, înţelegi o stare emoţională, atunci eşti fericit când te bucuri de prieteni, când stai cu familia, când iubeşti, când eşti iubit, când ţi se îndeplinesc dorinţele. Pe scurt, eşti fericit atunci când există un stimul exterior pe care îl asociezi cu o stare  de bine. Dar ăsta e mai degrabă un sens pasiv şi fulgurant al fericirii, deşi e cel mai frecvent. Există, pe de altă parte, şi un sens mai stabil şi mai activ, în care nu eşti doar un prizonier al emoţiilor. De pildă, aşa cum gândea Aristotel fericirea, ca pe un mod de viaţă. Adică eşti fericit, nu fiindcă te simţi bine cu prietenii la un grătar, ci fiindcă duci un anumit tip de viaţă conştientă. O viaţă în care îţi cultivi virtuţile şi înţelepciunea. Fericirea ca activitate presupune că omul este fericit fiindcă are o viaţă fericită, în care bucuriile şi plăcerile obişnuite sunt importante, dar nu esenţiale. Pentru a duce o viaţă cu adevărat bună, este important scopul pe care şi-l alege omul în viaţă şi modul în care îşi reglează existenţa în raport cu el. La Aristotel, că tot l-am pomenit, scopul era „activitatea raţională în conformitate cu virtutea”. Asta însemna că omul fericit îşi dedică viaţa contemplaţiei şi trăieşte într-o comunitate de oameni virtuoşi în care a-ţi păsa de tine e totuna cu a-ţi păsa de ceilalţi.

Foto ANAV

Galeria Întâlnirilor: În fond, de ce să ne pese de noi înșine?Şi de ce să ne pese de ceilalți?

Daniel Nica: Tuturor ne pasă de noi înşine, dar mă îndoiesc că ne iubim aşa cum se cuvine. Adică nu ştim cum să ne pese de noi înşine. Grija faţă de propria persoană îmbracă, de cele mai multe ori, forme minore sau chiar autodistructive. Credem că a avea grijă de noi înseamnă fie a avea bani, fie a face tot ce ne pofteşte inima. Or, nu cred că inima ştie cel mai bine adevăratele noastre nevoi. Adică, trăim la întâmplare, fără un proiect şi fără luciditate. În cartea mea am încercat să arăt că a fi cu adevărat împlinit înseamnă a fi conştient şi activ, nu doar prizonierul unor standarde exterioare de viaţă bună... Dacă e să răspund pe scurt la întrebare, aş zice că trebuie să ne pese de noi înşine pentru că asta înseamnă să-ţi trăieşti cu adevărat viaţa, să fii stăpânul tău în viaţă. O viaţă netrăită, nestrunită e o viaţă ratată.

Galeria Întâlnirilor: Şi, cealaltă întrebare, de ce să ne pese de ceilalți?...

Daniel Nica: Păi, asta e mult mai simplu. De fapt, e extrem de greu de răspuns într-o manieră raţională şi bine argumentată. Adică e chiar o provocare să dai un răspuns articulat ideii că oamenii nu pot fi altruişti sau nu au motive să fie altruişti. Dar, pe scurt, se poate spune că şi animalele au comportamente altruiste, darămite oamenii. Ăsta ar fi un răspuns dat ideii că oamenii sunt, în mod esenţial, egoişti. Cât despre ideea că singurele obligaţii sunt doar faţă de noi, nu faţă de ceilalţi, ce să zic? Totul se reduce la faptul că şi ceilalţi sunt oameni: şi ei suferă şi se bucură, şi ei au aspiraţii decepţii, nevoi,  temeri. Cu ce sunt eu mai special decât ceilalţi, să mă gândesc doar la mine? Egoismul normativ e, din punctul ăsta de vedere, la fel de mizerabil ca fascismul. Chiar dacă, în mod natural, suntem mai apropiaţi de nevoile şi dorinţele noastre, nu ai cum să îi ignori pe ceilalţi. Asta înseamnă umanitatea, până la urmă. Bine, acum, discuţia este lungă şi complicată, dar astea ar fi unele jaloane ale dezbaterii teoretice.

Galeria Întâlnirilor: Ca absolvent de teologie, faci numeroase paralelele favorabile cu ortodoxia. Nu crezi că o astfel de paralelă pune într-un real pericol modul cum ar putea fi receptată cartea în alte limbi, în urma unei eventuale traduceri?

Daniel Nica: Nu mi-am pus problema unei traduceri, dar pot să îţi răspund la provocarea asta cu dimensiunea ortodoxă a cărţii. Am asumat deja că e o carte personală, aşa că la fel de personală este şi latura ei religioasă. Sunt produsul a nouă ani de teologie, cinci ani de seminar şi patru ani de facultate. În acelaşi timp sunt produsul a – câţi sunt? ( numără) – 9 ani, deci tot 9 ani de filosofie, învăţată şi practicată într-un mediu profesionist. Nu pun la socoteală lecturile diletante din liceu. Aşadar sunt un filosof răspopit şi un popă rătăcit. Glumesc... (râde) Ideea e că Pastila roşie este scrisă pe două voci. Una mai răsunătoare, care e postmodernă şi altă voce, puţin mai scăzută, care e vocea ortodoxă. Asta e – vreau, nu vreau – starea mea actuală şi nu mi-e deloc ruşine cu vibraţiile mele ortodoxe. Dimpotrivă, cartea mea este şi o luptă, purtată în spatele frontului, pentru a-mi găsi un echilibru spiritual într-un moment în care un centru adevărat este tot mai greu de găsit.

Galeria Întâlnirilor: La ce lucrezi în acest moment?

Daniel Nica: Am două proiecte în minte. Primul este o carte, care se va numi Câinii. Arta de a trăi ca un marginal. E o carte despre atitudinea cinică în filosofie

Foto ANAV

. De aici vine şi titlul. În greaca veche la câine se zicea “kynos”, care l-a dat pe “kynykos”, care înseamnă “asemeni unui câine”. Cinicii din Antichitate au fost nişte indivizi care practicau filosofia prin chiar conduita lor de zi cu zi, mai mult decât prin operele pe care le scriau. Existenţa pe care şi-o asumau era una simplă, paradoxală, ironică şi critică la adresa convenţiilor şi a establishment-ului. Ce încerc eu să arăt este că cinismul e mai mult decât o şcoală a Antichităţii. Cinismul este o atitudine şi un spirit constitutiv al filosofiei, care s-a manifestat în toată istoria filosofiei, până în contemporaneitate. Ăsta e primul proiect. Despre al doilea, prefer să nu vorbesc încă.

Galeria Întâlnirilor: Cum te-ai simţi la Galeria Întâlnirilor? La lectura căror autori ai dori să participi în cadrul acestui format?

Daniel Nica: Chiar m-am simţit excelent şi îţi mulţumesc de invitaţie. O să revin cu plăcere, cu altă ocazie. Iar dacă mă întrebi ce autor aş vrea să văd, nu ştiu cine să-ţi zic acum. Aştept să fiu surprins, fiindcă am încredere în flerul tău de amfitrion.

Galeria Întâlnirilor: Mulţumesc