marți, 7 iunie 2016

Viena nu poate fi alungată

Nu aş fi crezut niciodată că un oraş poate să te intoxice atât de mult timp. Că poate să te bântuie noapte de noapte, timp de luni de zile. Că poţi să simţi chiar în somn vântul lui rece şi tăios, la mii de kilometri, vânt care reuşea să încovoaie copacii ca pe nişte arcuri. Multă vreme am crezut că va fi veşnic prezent, agăţat de mintea mea ca mirajul drogului pentru un dependent. Multă vreme am crezut că sunt bolnav, că sufăr de vreo boală. Îmi şi închipuiam că doctorii nu vor putea stabili nici un diagnostic şi că familia se va îngrijora fiindcă mie, aproape tot timpul, îmi venea să fac plimbări despre care nu voiam să vorbesc, plimbări care se întâmplau doar în mintea mea, plimbări de unde mă întorceam extrem de istovit. Noapte de noapte mă zbăteam într-un somn agitat, populat de frânturi dispersate de evenimente deja cunoscute, deja trăite; mă mai deşteptam din când în când speriat, ascultând şuierul slab al pescărușilor din Pantelimon care-şi luau zborul sus, în beznă. Când readormeam, coboram pe Argentinierstraße, verificam în fugă programul de la Teatru Akzent, admiram copiii din Anton Benya Park, aruncam o privire curioasă în cafeneaua de lângă ÖRF Österreichischer Rund Funk, savuram forfota din Karlsplaz. În dreapta, Karlskirche, iar în fața bisericii lacul artificial, unde, vara vienezi înfierbântați se bălăcesc fără nici o problemă, iar iarna, în Advent, lacul devine manej pentru ponei, copii, părinți, balamuc și veselie. Asta e poate una dintre cele mai vesele piețe de Crăciun din Viena. Copiii se tăvălesc în paie cum ne tăvăleam noi la bunici.
Cotesc dreapta și salut statuile din faţa TU Wien, apoi fac dreapta spre Operngasse şi ajung în gălăgia de pe KärntStraße. Aici turiştii ies direct din asfalt, cu ochii lipiţi de aceleaşi hărţi, dar în limbi diferite. La intersecţia KärntStraße cu Feriedrichstraße sau Opernrig mă simt ca un iepure hăituit aproape să-şi piardă minţile de la slalomul obositor pe care trebuie să-l fac printre bicicliştii vienezi nervoşi şi turiştii buimaci. Las în stânga Opera din Viena, trag aer adânc în piept şi traversez Walfischgasse şi ajung KärntStraße pietonală şi comercială. Când sunt aici, aproape în centrul oraşului, mersul şi ţinuta mea în general se schimbă şi devin o împăunare artificială. Adică jucam rolul omului alb, meditând asupra problemelor specifice oamenilor albi. Perspectiva, cum i se spune. Povara, dacă vreţi. Adică mă plesnesc peste genunchi şi îmi sug buza sau cad pe gânduri, în faţa vitrinelor. Mă uit la oamenii din jurul meu de parcă aş fi pe picioroange. Îmi mai lipsesc cizmele de călărie cu o vână de bou. Şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc că oraşul acesta e un succes, o invenţie strălucită, ca un artefact biologic construit de milioane de fiinţe care s-au conectat între ele şi și-au oferit reciproc sevă vitală pentru a-și realiza visele și a le depozita în piatră, de-a lungul secolelor, exact ca un recif de corali. Iar acum turiştii sunt un fel de rechini de recif ieşind în recunoaştere pentru a se obişnui cu terenul nisipos sau în mici grote pentru vânătoarea nocturnă. Spre deosebire de mulți alți rechini, diferiți, rechinii de recif nu trebuie să fie neapărat în mişcare pentru a putea simţi că trăiesc. Aşa şi turiştii de KärntStraße nu simt nevoia să se mişte pre mult. Se adăpostesc în „grotele” oferite de magazinele de lux, în aşteptarea vânătorii nocturne.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu