Cosmin Perța: „Cred că este recomandat ca artiștii să se miște constant prin spații culturale diverse pentru a nu deveni provinciali, pentru a fi mereu conectați la dinamica fenomenului cultural mai larg.”

Foto ANAV

În 25 noiembrie 2015, împreună cu prozatorul Cristian Fulaș, Cosmin Perța a participat la Galeria Întâlnirilor și a citit din romanul În urmă nu mai e nimic. Și s-a dezbătut despre literatură fantastică, irațional, transcendență, nefiresc, supranatural etc.. Despre literatura care vorbește despre viață, iar viața include tot, tehnică, poziționarea și deschiderea pentru înțelegere. Pentru alteritate. Cosmin Perța este poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș. A absolvit Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatură contemporană și titlul de Doctor în Litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două cărți de povestiri, trei romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. Există peste 200 de cronici, recenzii și referințe în presa românească și cea din străinătate la opera sa.

Galeria Întâlnirilor: Dragă Cosmin, cum e viața unui scriitor care provine dintr-o familie de scriitori? Reprezintă un avantaj să provii dintr-o familie de scriitori sau un dezavantaj?

Foto ANAV

Cosmin Perța: Depinde foarte mult de familie, cât de tare vor să-și pună amprenta culturală pe destinul copilului și câtă libertate de creație și de alegere îi permit. Din punctul acesta de vedere eu am fost un caz fericit, tata nu a încercat nici o clipă să mă formateze, a fost cât se poate de discret în ceea ce privea educația mea. Principalul avantaj l-a constituit biblioteca tatălui meu, citeam nesățios, fără diferențiere de gen literar, perioadă etc. Formarea mea în primii ani, 6-12 ani, a fost una eclectică, citeam Jules Verne, Tolstoi, Dickens, Victor Hugo, E. A. Poe, Karel Capek, J. Hasek, Cehov, Cervantes, Rabelais, Swift, Ion Creangă, Legendele Olimpului ale lui Mitru, fragmente fascinante din Creanga de aur a lui Frazer și chiar fragmente din studiile evanghelice ale bunicului meu in care erau explicate parabolele Noului Testament. Singurul criteriu era plăcerea. Scoteam cărți la întâmplare din bibliotecă și le răsfoiam, dacă înțelegeam și mă prindea în câteva fraze era o carte pe care o citeam până la capăt. Nu îmi plăcea în mod special poezia, cititor de poezie am devenit după 14 ani când mi-am schimbat și modul de lectură, trecând la lecturile sistematice, culturi, perioade, curente, genuri etc.

Un alt avantaj era faptul că încă de destul de mic îl însoțeam pe tatăl meu la festivaluri literare unde am cunoscut oameni fascinanți pe care îi prețuiam enorm, care mi-au oferit modele, cu care aveam discuții ce mi-au permis să capăt o înțelegere mai profundă a literaturii. Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Ioan Bălin, Radu Săplăcan, Gheorghe Iova, Ion Mureșan (lui Ion Mureșan i-am scris și dedicat prima mea tentativă de poezie, la 13 ani mi se pare, într-un festival, profund impresionat de el, i-am scris-o pe o foaie de hârtie și i-am dăruit-o), sunt doar câțiva dintre ei.

Galeria Întâlnirilor: Când ai realizat că voiai să fii scriitor? Ai știut că vei scrie dintotdeauna sau te-a lovit așa, dintr-o dată?

Cosmin Perța: Făceam ca maimuța, monkey see, monkey do, citeam mult și scriam prin imitație. Primul lucru scris de mine a fost un soi de jurnal, pe la 7 ani, la 10 ani deja scriam povestiri fantasy cu animale vorbitoare sau scurte povestiri SF pe care învățătoarea mă punea să le citesc în fața clasei. Am umplut doua caiete dictando cu povestirile astea pe care le-am pierdut când ne-am mutat, am suferit enorm după ele. Îmi amintesc și acum subiectele câtorva povestiri pe care sunt convins că le voi rescrie la un moment dat pentru că mă bântuie (râde). Poezie am început să scriu constant prin clasa a șaptea. Nu i le arătam tatei, îmi era frică, ci profesorului de română care mă încuraja. Câțiva ani am făcut exerciții de stil scriind în forme fixe, dar în timpul acesta citeam foarte multă poezie șaizecistă și optzecistă. Prin urmare nu cred că m-a lovit, dar nici nu am avut conștiința scriitorului de mic, trecerea a fost foarte lină, nesimțit de lină aș spune.

Foto ANAV

Galeria Întâlnirilor: Ești un autor tânăr cu multe cărți deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu ușurință dintr-un registru într-altul. Cum reușești? Cum te afectează asta?

Cosmin Perța: Mereu mi-a fost frică să nu mă cantonez într-o formulă, mereu am încercat să schimb, să alternez, să găsesc prospețime în ce fac, de la o carte la alta. Există însă și un risc aici, unul destul de important, schimbând mereu formulele, structurile, variind stilurile, temele, mizele, devii destul de greu de clasat din punct de vedere critic, poate părea că ești „neserios”, devii un excentric care riscă să nu fie luat în seamă decât pe spații mici tocmai pentru că este imprevizibil. Percepția aceasta însă este una de termen scurt, pe măsura ce opera se consolidează, pe termen lung, se poate schița un tablou coerent în care imprevizibilitatea și mobilitatea constituie atribute pozitive.

Galeria Întâlnirilor: Ai scris la un moment dat cronici de film în Cuvântul. Ești profesor și specialist în literatură fantastică. Poet, prozator, autor de piese de teatru, autor de literatură SF. Scenarist. Editor de carte. Sunt convins că nu le-am menționat pe toate. În spatele acestei mobilități culturale se ascunde un apetit cultural prea mare pentru o specializare de gen sau nevoia de experimenta tipologii diferite de scriituri?

Cosmin Perța: Nu sunt autor de literatură SF, sunt autor de literatură, am inflexiuni din zona SF în textele mele, dar SF-ul meu nu este pur, nu mai cred în granițele dintre genuri și specii, ci, cum spuneam și mai sus, în mobilitate maximă. Nu mă interesează să respect regulile categoriei, ci să produc un obiect artistic valabil indiferent de orice reguli. Suntem în plin fenomen trans-cultural, am trecut de avangardă, de postmodernism, mi se pare că ce fac eu este firesc, absolut firesc.

Galeria Întâlnirilor: Cu cine te simți cel mai confortabil: cu Poetul Comin Perța? Cu prozatorul? Cu profesorul?

Cosmin Perța: Nu mă simt confortabil cu niciunul dintre ei, sunt foarte nemulțumit de fiecare în parte. Nu am neapărat o stimă de sine scăzută, ci mai mult o nevoie organică de a evolua. Fiecare carte pe care o scriu mi se pare cea mai bună de până atunci, la câteva luni de la apariție însă îi sesizez minusurile, locurile în care se putea face mai mult de fapt acesta este motorul cel mai important pentru care mă reașez la laptop și încep o nouă carte, pentru a scrie mai bine.

Galeria Întâlnirilor: Cum ți-ai ales tema romanului În urmă nu mai e nimic sau ea te-a ales pe tine? Cât timp ți-a luat scrii acest roman?

Foto ANAV

Cosmin Perța: A fost scris cam în trei ani jumătate, cu pauze, eu scriu proză mai ales iarna, cât despre temă, nu a fost ceva neapărat ales rațional, e vorba mai mult despre niște povești care mă bântuie, sunt parte din mine. Când scriu, scriu involuntar despre obsesiile mele.

Galeria Întâlnirilor: Romanul În urmă nu mai e nimic este plin de referințe care trimit cititorul la literatura religioasă. Ești interesat de literatura duhovnicească sau acest interes este doar conjunctural?

Cosmin Perța: Sunt interesat de literatura duhovnicească și din perspectivă hermeneutică și epifanică. E un spațiu care mă fascinează.

Galeria Întâlnirilor: Care este scriitorul care te-a influențat cel mai mult?

Cosmin Perța: Nu aș putea să spun cu certitudine, cred că îmi trag sursele și resursele dintr-un amestec de literaturi și scriitori, dar i-aș putea nominaliza cu certitudine pe Cehov, Harms, Buzzati și Vonnegut.

Galeria Întâlnirilor: Scrii ușor, greu? În care zile ale săptămâni dai randament scriitoricesc cel mai bun? Am înțeles că unii scriitori preferă week-end-ul

Cosmin Perța: Scriu greu, adică mi-e greu să mă apuc de scris, pe urmă totul curge fără prea mare efort. Nu am zile ale săptămânii, scriu noaptea după ce povestea pe care o rumeg în minte e suficient de bine conturată pentru a ști cum încep. Începutul e cel mai greu întotdeauna.

Foto ANAV

Galeria Întâlnirilor: Ce apreciezi cel mai mult la o carte: tehnica, emoția sau povestea?

Cosmin Perța: Nu poți să apreciezi doar una dintre cele enumerate de tine, e un amestec în care foarte important este dozajul. Nu se poate fără nici una dintre cele de mai sus. O poveste bună trebuie să transmită emoție și nimeni nu poate scrie o poveste bună fără tehnica potrivită poveștii respective. Fiecare poveste își impune cumva modalitatea ideală în care trebuie redactată pentru un maxim efect. Dacă ratezi tehnic nimeni nu mai ajunge la emoție indiferent cât de bună ar fi povestea.

Galeria Întâlnirilor: În afară de scriitori, ce alți artiști te-au influențat și cum?

Cosmin Perța: Sunt influențat de artele vizuale contemporane, eu gândesc poveștile în imagini mai mult decât în structuri narative, mă interesează ca imaginile să aibă forță mai mult decât să păstrez o coerență a firului narativ, de exemplu. Sunt influențat și de muzică pentru că pun mare preț pe ritm, atât în proză cât și în poezie.

Galeria Întâlnirilor: Crezi că orașul în care locuiești influențează perspectiva unui artist?

Cosmin Perța: Cu siguranță, orice context influențează atât biografia autorului cât și percepția estetică. Influențele culturale ale spațiului în care trăiești sunt esențiale în evoluția individuală a fiecărui artist, de asta cred că este recomandat ca artiștii să se miște constant prin spații culturale diverse pentru a nu deveni provinciali, pentru a fi mereu conectați la dinamica fenomenului cultural mai larg.

Galeria Întâlnirilor: Cum se va numi următoarea ta carte și când crezi ca va vedea lumina tiparului?

Cosmin Perța: Se va numi Arșiță-n toiul iernii, titlu provizoriu, și sper să fie gata pentru a fi trimisă la editură în primăvara-vara lui 2017

Galeria Întâlnirilor: Cum te-ai simțit la Galeria Întâlnirilor? Tu ce artiști ai invita? Din ce zonă?

Foto ANAV

Cosmin Perța: M-am simțit minunat, Galeria întâlnirilor este un spațiu interactiv în care vin artiști din toate domeniile, literatură, arte vizuale, film, muzică pentru a schimba idei, pentru a povesti experiențe, pentru a propune noi perspective inter și trans artistice. Din punctul acesta de vedere cred că este un spațiu ideal pentru a fi conectați, cum spuneam și mai sus, și pentru a reuși să vedem dincolo de granițele micii noastre arte, alt lucru despre care am vorbit deja. Dacă și publicul ar fi mai numeros, mai interesat de creația artistică de ultimă oră, cred că aici s-ar putea crea un pol cultural important.

Galeria Întâlnirilor: Ai un fragment scurt de text pentru finalul acestui interviu? Despre ce este vorba?

Cosmin Perța: Un fragmențel din Arșită-n toiul iernii:

Doctorul Wolkonsky avea un motan, Aleoșa, și aștepta un copil. Era medic militar, trecuse prin Afganistan și Congo, dar trecuse-n rezervă. Avea și un acvariu cu un pește care îi șoptea cuvinte secrete. Mintea lui era ca o plapumă care îl învelea și îl proteja de toate ororile din război. Nu înțelegea nimic, se prefăcea că nu înțelege. În subsolul casei doctorului Wolkonsky exista o pivniță și un tunel care ducea către o altă lume. De asta venise Teofil la el, pentru că prin tunelul acela doctorul Wolkonsky avea acces la adevărata realitate. Când se întorcea  doctorul  de acolo  era liniștit, de parcă pârjolul nici nu ar fi avut loc. Soția doctorului era o nimfă, un soi de grație, de muză renascentistă, se numea Izabella. În casa lor era o oază de liniște.

Foto ANAV

Era așezat doctorul Wolkonsky, îl cunoscuse în Afganistan pe Aoun, un libian care i-a povestit cum sunt decapitați copiii și i-a relatat cu maxim de acribie cum se procedează cu fetele care nu sunt credincioase. Doctorul Wollkonsky se gândea la trifoi, la câmpuri uriașe de trifoi în care este atât de greu și totuși atât de simplu să găsești unul cu patru foi. De asta doctorul Wolkonsky nu a vrut să înțeleagă nimic din ce i-a povestit Teofil. Și apoi, cu adevărat, nici Teofil nu văzuse dezastrul, el văzuse urmele unui dezastru.

Copiii dormeau, copilul lui Wolkonsky dormea în pântecul adormit al Izabellei. Am o pivniță mare, i-a zis Wolkonsky lui Teofil, mai vrei un vin? Nu mai vreau, i-a zis Teofil. Hai, nu mă poți refuza... E urât să refuzi, i-a zis fata dracului. În oraș sirenele se pregăteau de explozie.

Voi fi o dronă în zona ta de confort, voi urmări tot, voi vedea tot, te vei izbi de mine în ceruri când vrei vrea să te-nalți. Sunt cel mai pașnic locuitor al insulei tale, acționez prin prezență. O să îți pară rău, te vei scuza cum nu ai mai făcut-o, sunt sonda ta de înălțime. Sunt perspicace și nu lovesc deși sunt violentă, eu înregistrez totul, sunt drona ta de conștiință, oricât m-ai izbi eu rezist, sunt fata dracului, nimic nu m-atinge, nici măcar tu.

Doctorul Wolkonsky avea tabieturi, unul dintre ele era să pândească de după perdea. I se

Foto ANAV

părea că așa înțelege mai bine tot ce se întâmplă în jurul lui. Doctorul Wolkonsky nu era obișnuit cu familia, ci cu teatrul de război, acolo nu avea timp de imaginat conspirații, acolo executa si decidea si murea, aici era un spațiu inegal. Așa, de după perdea, i se părea că înțelegea mai bine. Vedea lumea cu pești în ea și înțelegea. Bătrâne, e așa o muzică afară, e Bach, bătrâne, nu o înțelegi?, îi spunea lui Teofil. Lasă-mi mie copiii ăștia, i-a zis, nu promit că o să am grijă de ei, dar vor fi bine, vor fi oricum mai bine decât cu tine. Ți-i las, a zis Teofil. De fapt de asta și venise la el. Îmbracă-te și tu mai acătării, i-a zis doctorul. N-am de ce, i-a zis Teofil, subpământa mai e acolo?

Ca să treci din casa doctorului în subpământă îți trebuia oarece cunoaștere. Se deschidea o ușă care ducea în beci. Din beci o altă ușă, de puțini cunoscută, ducea în subpământă. Și de acolo tunelul. Când noi povestim asta toate lucrurile până la final se vor fi întâmplat deja pentru că aceasta este cartea a șase zile deja trecute din momentul în care Teofil a ajuns în partea cealaltă.

Oasele lor au fost cu greu recuperate din subpământă și asta numai după câteva zeci de ani. Teofil însă a văzut toate acestea de dinainte. Și chiar dacă trupul lui e mort, el există.

Galeria Întâlnirilor: Mulțumesc!